În ziua de Crăciun a anului 1118, în Biserica Nașterii Domnului din Betleem se afla un cuplu regal. Bărbatul era blond, cu ochi albaștri pătrunzători și purta barbă lungă. Femeia era de o altă stirpe – orientală, cu părul și ochii de culoare închisă. Străluceau în veșmintele lor de încoronare cu broderii bogate făcute din cele mai fine mătăsuri pe care le putea produce Răsăritul, în care erau cusute o mulțime de pietre prețioase sclipind în lumina lumînărilor. Așteptau să fie făcuți monarhi sub cupola bazilicii bizantine ornate cu mozaicuri care se întindeau ca aurul topit. În prezența adunării tăcute, bărbatul a depus jurămîntul în fața lui Hristos și a îngerilor Lui, promițînd că va păstra legea și pacea în Regatul Ierusalim, pentru Biserica și supușii lui. Pe deget i s-a pus un inel simbolizînd cinstea sa, la brîu i s-a prins o sabie reprezentînd rolul său de apărător militar al regatului și, în final, i s-au pus în mînă globul cu cruce și sceptrul exprimînd dreptatea pe care avea să o împartă și puterea lui pe pămînt, dat de Dumnezeu. Femeia de lîngă el a jurat să-și susțină soțul în misiunea lui.
Bărbatul și femeia au îngenuncheat cu mare solemnitate și patriarhul Ierusalimului i-a miruit cu ulei sfînt, transformîndu-i din simpli muritori în reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pămînt. Patriarhul a ridicat și apoi le-a așezat pe frunte două coroane de aur, incrustate cu nestemate. Bărbatul era un cavaler pornit în aventuri din Franța, fiu al doilea născut care urma să nu moștenească nimic. Ca să ajungă în acest moment, traversase Europa și Asia Mică, luptase în nenumărate bătălii și suferise mai mulți ani de întemnițare. Depășise toate obstacolele și profitase de orice ocazie pînă să ajungă în această poziție supremă. Numele său era Balduin, conte de Edessa.
Cea care îngenunchease împreună de el era femeia care de aproape două decenii îi stătea alături, îi apăra interesele și îi creștea copiii. Îi dăruise trei fiice și îi apărase domeniile în vreme ce el lîncezea în temnițele sarazinilor. Nu peste multă vreme avea să-i mai dăruiască încă o fiică, de fapt cel dintîi copil al familiei regale a Ierusalimului. Femeie plină de mister, prințesă dintr-un străvechi Regat al Armeniei, era retrasă, puternică și ascultătoare. O chema Morfia de Melitene, fiind prima femeie încoronată ca regină a Ierusalimului.
Hotărîrea lor de a fi încoronați la Betleem în ziua de Crăciun era plină de semnificație. Era nu numai ziua Nașterii lui Hristos, și prin urmare una dintre cele mai sfinte date din calendarul creștin, dar coincidea cu ziua aleasă de Balduin I pentru încoronarea lui și cu ziua cînd însuși Carol cel Mare se încoronase suveran al Sfîntului Imperiu Roman, în anul 800. Betleemul era nu numai locul nașterii lui Hristos, ci și cel unde David fusese uns rege al Israelului. Alegînd Crăciunul drept moment al încoronării, noul rege și regina sa se asociau simbolic cu cei mai importanți regi ai lumii sacre: Iisus Hristos, regele David și împăratul Carol cel Mare.
Încoronările erau evenimente de importanță fără egal în Evul Mediu, și în special în nou-întemeiatul Regat al Ierusalimului. Ne aflăm înaintea apariției tiparului: conducătorii aveau la dispoziție puține forme de comunicare în masă și de propagandă, iar una dintre căile primordiale de comunicare a puterii către supuși era prin monede și spectacole publice. În această din urmă privință, încoronarea unui nou monarh era un prilej de aur. Grandoarea încoronării urma să dea tonul pentru domnia monarhului, fiind o bună ocazie de cîștigare a admirației noilor supuși și de afirmare a autorității și supremației lui asupra nobilimii. Era o ceremonie extrem de ritualizată și de meticulos plănuită. Mulțimi venite de aproape și de departe s-au adunat în zona din jurul Bisericii Nașterii Domnului în speranța de a vedea măcar o clipă cuplul proaspăt încoronat cînd ieșea din biserică.
Nu există o descriere din epocă a festivităților prilejuite de încoronarea lui Balduin și a Morfiei, dar știm că francii din Răsăritul latin se pricepeau să organizeze petreceri fastuoase și le făcea mare plăcere să-și poată etala bogăția și împlinirile. Descrierile unor alte festivități din Outremer pomenesc de saltimbanci care își prezentau numerele pe muzica unor orchestre de armeni, cu dansuri pe străzi, banchete cu mîncăruri alese și turniruri.
Cadrul era fără îndoială splendid: Biserica Nașterii Domnului din Betleem fusese construită pe locul nașterii lui Hristos, într-o peșteră care adăpostise un staul cu ceva mai mult de un mileniu în urmă. Pe aceste baze modeste, Sfînta Elena, mama împăratului Constantin, a ridicat o bazilică în timpul călătoriei ei în Țara Sfîntă de la începutul secolului al IV-lea. În timpul acestei expediții a „descoperit” Crucea Adevărată și a întemeiat numeroase locuri de închinăciune. Biserica Elenei a fost reconstruită de împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, în obișnuitul său stil cu bogate ornamentații.
Iustinian a devenit faimos datorită ambițioaselor lui proiecte de construcție, iar Biserica Nașterii Domnului nu face excepții, mîndrindu-se cu o bazilică decorată cu sclipitoare mozaicuri, fresce și o cupolă avîntată. Printre imagini se numărau și scene cu cei trei magi aducînd în dar aur, tămîie și smirnă copilului Iisus. Această abordare s-a dovedit de bun augur: cînd Țara Sfîntă a fost cucerită de persanii adepți ai zoroastrismului în 614, invadatorii au fost impresionați văzînd magii cu veșminte orientale tradiționale foarte apropiate de ale lor, și astfel au cruțat biserica.
Naosul bisericii a răsunat de ovațiile în cinstea noului rege Balduin al II-lea și a reginei Morfia. Toată floarea regatului se adunase ca să asiste la încoronare, la ceremonie fiind prezenți și capii Bisericii și ai statelor înconjurătoare. Tot acolo se aflau, urmărind pătrunse de emoție întregul ritual, trei surori, Melisanda, Alice și Hodierna, fiicele Morfiei, de treisprezece, opt și șapte ani, iar odată cu încoronarea părinților lor, un cuplu atît de neobișnuit, și ele deveneau prințese de Ierusalim. Soarta lor și cea a Outremerului s-au schimbat de atunci pentru totdeauna.
Prințesa Melisanda, care urmărea ceremonialul încoronării părinților ei alături de surorile mai mici, avea să devină cea mai puternică suverană a acelui regat. Dar și Alice și Hodierna aveau să intre în epicentrul jocurilor politice ale vremurilor lor. Morfia și fiicele ei erau începutul unei formidabile serii de conducătoare ale Outremerului.
Reginele consoarte
Trebuie să ținem seama că Morfia era regină consoartă, și nu regină domnitoare a Ierusalimului. Asta însemna că statutul ei de regină se întemeia pe mariajul cu Balduin al II-lea, și nu pe drept ereditar. Cu alte cuvinte, rolul ei era în primul rînd să își susțină soțul în domnia lui, mai degrabă decît să exercite pe cont propriu autoritate sau influență în chestiunile de politică. Astfel, reginele consoarte aveau cu totul altă autoritate decît reginele domnitoare, care aparent dispuneau de aceeași putere ca regii domnitori. Dar trebuie să facem o distincție între autoritate și putere. Ca o regină, consoartă ori domnitoare, să dispună de putere depindea cu totul de forța personalității ei și de competența de a intra în jocul politic în climatul acelor vremuri. Morfia a avut mai multă putere decît oricare altă regină consoartă a Regatului Ierusalim, pînă la intrarea în scenă a reginei Maria Comnena, circa cincizeci de ani mai tîrziu.
Morfia a fost cea dintîi femeie care a condus Regatul Ierusalim, o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată, ca regină, din 1118 pînă în 1127. A fost cea dintîi care și-a exercitat influența în regat și cea dintîi care i-a asigurat moștenitori care să preia puterea. Tehnic vorbind, însă, Morfia a fost abia cea de-a treia regină a Ierusalimului.
Balduin al II-lea a fost cel de-al treilea cruciat stăpînitor al Ierusalimului. Cel dintîi fusese Godefroy de Bouillon, cel care pătrunsese în fruntea armatelor Cruciadei I peste zidurile cetății. Refuzase titlul de „rege” din reverență față de Hristos, singurul autentic „rege al Ierusalimului”, nu a fost căsătorit și nu a lăsat urmași. A fost urmat de fratele său, șiretul Balduin I, și el fără copii, care a lăsat tronul vărului său, soțul Morfiei, Balduin al II-lea.
Predecesoarele Morfiei ca regine consoarte ale Ierusalimului au fost nefericitele soții ale lui Balduin I: una, la fel ca ea, prințesă armeană, numită Arete, iar cealaltă o contesă siciliană puternică, Adelaida del Vasto. Numele lui Balduin I coincidea cu cel al succesorului, dar nu și temperamentul său. A fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată mai grăbit și pentru mai puțin timp decît în cazul precedent. A parcurs șirul de mariaje stabilind un record de viteză, chiar și cînd vorbim de un războinic medieval, mai preocupat să înhațe averea soțiilor decît să le curteze și să aibă moștenitori cu ele.
Balduin I era notoriu pentru egoismul lui, dar și pentru neseriozitatea în relațiile personale. În timpul Cruciadei I își însușise comitatul Edessa printr-o mutare cît se poate de dezonorantă. Fusese întîmpinat de conducătorul cetății, Thoros al Edessei, care nu avea succesori, dar era atras de cruciatul charismatic și înarmat pînă în dinți venit din Occident. Thoros l-a adoptat pe Balduin I ca moștenitor, iar acesta s-a angajat în ritualul oarecum jenant de a se alătura viitorilor săi părinți, trecuți de prima tinerețe, purtînd doar o cămașă, pentru a îndeplini procesul de adopție. Grație acestui ceremonial, Balduin I a devenit moștenitor al prosperului comitat. După doar cîteva săptămîni, tatăl său adoptiv, Thoros, a fost asasinat în mod brutal într-o revoltă civilă. Pe măsură ce răzmerița lua amploare, el l-a chemat pe Balduin în ajutor, dar acesta s-a mulțumit să asiste la evenimente fără să miște un deget. Poporul din Edessa, odată ce-și potolise setea de sînge, a permis ca succesiunea să se petreacă potrivit literei legii și Balduin a fost învestit conte de Edessa la doar cîteva zile după moartea lui Thoros.
Acesta a fost doar începutul carierei politice a lui Balduin. El a rămas nu doar moștenitorul lui Thoros, ci și al fratelui său Godefroy, care a murit la mai puțin de un an după ce fusese învestit conducător al Ierusalimului. Un cronicar nota că, la aflarea veștii despre dispariția lui Godefroy, Balduin I „a jelit puțin, dar s-a bucurat cu atît mai mult de moștenire”. Puterea și gloria aveau mai mare însemnătate pentru Balduin I decît relațiile de familie, ceea ce s-a dovedit limpede în felul cum și-a tratat soțiile.
(fragment din volumul aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)
Katherine Pangonis (n. 1994) a studiat literatura și istoria la Oxford University și la University College London. Este specialistă în istoria lumii medievale a Mediteranei și a Orientului Mijlociu.
