16 sept. 2020. Sînt diferite motive, sau impedimente, sau argumente, de autoliniştire pentru care nu mai scrii, fiecare diferit de celelalte. Aşa că ne-scrisul e în cele din urmă un proces aproape la fel de complex ca şi scrisul. Plafonarea e unul: cînd fie că ai scris prea mult şi ţi-ai epuizat în cele din urmă lumea interioară, mesajul etc., fie că ai ajuns la apogeul imaginii tale despre lume, al „enciclopediei tale interioare“. Aşa că nu mai poţi aduce o idee nouă, o viziune nouă sau o poveste nouă. Fie – e cazul comun – amîndouă deodată: nu mai ai ce spune fiindcă ai spus tot ce ştii despre tine şi lume. Un corolar e că, băltind intelectual şi imaginativ, bălteşti şi stilistic, încît nu mai poţi spune altfel ceea ce spuseseşi altădată pînă la capăt. Cel ce se plafonează nu e vinovat decît de inerentele limite pe care le-a avut dintotdeauna şi pe care le avem toţi. Unele vase au din fabricaţie capacitate mai mare, altele mai mică. Te plafonezi fără să ştii şi fără să fii vinovat. Important e să speri că nu e vorba, cînd nu mai poţi scrie, de o plafonare absolută, ci de una relativă şi temporară şi să ai puterea să aştepţi pînă ce va apărea o geană de încredere-n tine, de credinţă în puterile tale. Cei ce se plafonează pot scrie încă multe cărţi în starea asta, dar nici una nu va depăşi plafonul. Stagnarea sau regresul pot dura decenii, în care poţi trăi cu iluzii sau poţi scrie mai departe în ideea că tot e mai bine să scrii slab sau mediocru decît să nu scrii deloc. Poţi alege, ca Salinger, să nu publici. Plafonarea nu ştirbeşte încrederea autorilor în sistemul literar şi-n puterea lor de a fi relevanţi în sistem. De fapt, mai toţi scriitorii cu cariere de mai multe decenii sînt plafonaţi şi încep să trăiască din scrierile mai bune de la apogeul lor. Mulţi tac, riscînd marginalizarea şi uitarea, dar păstrîndu-şi intactă opera tinereţii. Nu mai vorbesc de cei care-au fost plafonaţi de la-nceput şi care tot toarnă-n recipientul lor fără să vadă că apa se varsă pe dinafară şi se resoarbe-n pămînt.
Blazarea e un alt fenomen, neaşteptat de uzual între scriitori. E o dezamăgire cu multe niveluri: blazarea existenţială care-ţi aminteşte clipă de clipă inutilitatea oricărui efort omenesc, de vreme ce trăieşti o clipă pe un fir de praf. Cea socială: a fi scriitor e nimic în lumea de azi, te condamnă la o viaţă obscură şi pauperă. Cea culturală: lumea culturală de azi se depărtează de valorile autentice făcînd numai nedreptăţi artiştilor adevăraţi („te-or întrece nătărăii de ai fi cu stea în frunte“). În fine, cea literară: oricît de bine ai scrie, lumea literară e plină de coterii şi cabale, aşa că nu te ia-n seamă sau te batjocoreşte. De altfel, n-ai să poţi să fii vreodată un Tolstoi sau un Baudelaire. Aşa încît – de ce să scrii, ruinîndu-ţi viaţa şi mîncîndu-ţi creierul pentru nimic? Azi autorii nu mai cred, ca înainte, nici măcar în posteritate sau într-un loc în istoriile literare, marile consolări de altădată. Cărţile nu se mai vînd, autorii nu mai sînt vedete. Deci, ca să scrii mai departe, trebuie să fii masochist sau martir. Nu e mai bine să lași totul baltă şi să-ţi trăieşti viaţa ca fiecare om? Blazarea nu ţine de vîrstă, ca plafonarea. Dimpotrivă, patru din cinci potenţiali scriitori abandonează devreme, uneori înainte de debut, din dezamăgire şi amărăciune. Şi le dau dreptate: în lipsa unui mare talent şi-a unui noroc chior, totul e exact cum îl văd ei, tot ce observă ei e adevărat la toate nivelurile. În zone marginale cultural ca a noastră e de mirare că mai există scriitori, în dispreţul şi filistinismul lumii înconjurătoare.
Te mai poţi lăsa de scris din sastiseală, din lene, din melancolie, dintr-o suferinţă, din probleme de toate felurile. Şi din pierderea, pur şi simplu, fără nici un motiv aparent, a interesului pentru cărţi, pentru citit şi scris. E mai uşor să stai cu pisica oarbă în poală, contemplînd vidul.
.jpg)
Brilianta Ghirlandă Eternă e ghirlandă şi poate şi briliantă (mă rog, pentru anume gusturi), dar sper din tot sufletul că nu e şi eternă, că pe mine iarăşi m-a zăticnit. Nu e okay, în mic şi-n mare, amestecul e indigest şi trebuie să fii un anume tip de snob ca să funcţioneze. E drept că doar un geniu ar putea să-i dea strălucirea unei iluminări, iar Hofstadter e doar un genialoid. Nu pot citi nesfîrşitele şiruri tipografice cu teoremele lor, şi mai greu pot citi dialogurile tortuoase presărate printre ele (primele prea savante, ultimele prea childish, iar între ele, unde aşteptai şunca şi caşcavalul, absolut nimic), şi nu cumpăr previziunile lui infirmate cu totul de dezvoltarea Inteligenţei Artificiale de trei decenii încoace. Cartea e un eseu uriaş, o ricercar, cum zice el, un Titanic cu burta moale, căutîndu-şi cu dinadinsul aisbergul fatal (m-a şi găsit între timp). Prea aridă în ce are serios ca să poţi spera măcar să-nveţi ceva din ea. Hofstadter a scris şi o carte despre traducere – plecînd de la un sonet de Clement Marot –, uriaşă şi abstrusă, încă netradusă la noi şi, probabil, intraductibilă: Le Ton Beau de Marot.
17 sept. Iarba nu e verde, dimpotrivă, ea respinge verdele şi de aceea o vedem verde. Foarte zen. Aşa cum iepurele îşi arată agresivitatea fugind de duşmanii naturali.
Albastrul fluturilor Morpho e structural. Chitina aripilor are straturi extrem de fine depuse într-o structură striată. Ea interferează cu lungimea de undă a culorii albastre, pe care-o reflectă într-o iridiscenţă care se schimbă după unghiul privirii. E un metamaterial natural. Culoarea ochilor umani se datorează de asemenea nu pigmenţilor, ci unor calităţi structurale ale irisului.
18 sept. Dimineaţa a fost rece, dar măcar acum a ieşit iar soarele orbitor al acestei toamne: spinii lui galbeni, tăioşi şi ascuţiţi îmi traversează oblic biroul şi-mi retează degetele. Trăiesc, ca la 17 şi la 24 de ani, trăiesc şi am dreptul la optimism, deşi optimismul nu poate azi decît să plutească pe nori. Îmi lipseşte unitatea viziunii, sînt spart în cioburi şi cioburile nu vor să se ridice de pe podea ca să realcătuiască potirul mistic, „scăldat în singura lumină / ce-o altoieşte cerul pe pămînt“. Pentru asta ar trebui să pot îndoi timpul, să-l curbez înapoi pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd nu aveam limite şi nu existau lucruri pe care, în scris, să nu le pot face. Nostalgia şi Levantul au fost scrise atunci, adjudecate de acea vîrstă şi imposibile în orice alt timp, aşa cum, în tubul enorm al CAT scanner-ului, ţi se dezvăluie întîi ţeasta, apoi pieptul, apoi bazinul, apoi picioarele şi nu poţi avea surpriza ca-n dreptul genunchilor să-ţi apară un nou cap, decît dacă eşti un monstruos experiment genetic al unui savant nebun. Ai avut un cap, o inimă, un sex, acum obişnuieşte-te cu ţurloaiele, nu ai scăpare din asta.
21 sept. Azi m-am simţit fericit toată dimineaţa, în ciuda a orice, eliberat de povara scrisului, de teroarea începerii unei cărţi noi, de gîndurile negre din ultimele luni. Ieri am fost cu Ioana la Mogoşoaia, am stat pe-o bancă pe malul lacului şi-am vorbit o oră-ntreagă despre situaţia umanităţii în cosmosul incomprehensibil, despre super-civilizaţiile care ne cultivă ca în nişte vase Petri, culturi de bacterii cu care nu e posibil nici un contact şi în care nu poţi investi decît pentru cine ştie ce proiecte de cercetare. Cine va dispărea şi cine va fi salvat? Iar dacă va fi salvat, pentru ce va fi salvat? Cum va arăta noul lui corp ceresc în noua lume cerească? De ce va voi el să trăiască mai departe? Ce vor recolta îngerii din ţestele noastre ca nişte măciulii de mac? Ce latex, ce substanţă halucinantă? Și-n timpu-ăsta cîte-o broască plescăia-n apă incapabilă să priceapă (şi-abia dacă să perceapă) conversaţia zeilor de pe mal. „Piramida lui Dumnezeu“ despre care se vorbeşte-n GEB e adusă-n discuţie şi de Paul Potter: civilizaţii, super-civilizaţii, super-super-civilizaţii, la nesfîrşit. Toate-mpreună alcătuiesc marele Purusha a tot ce este şi nu este.
24 sept. O zicere care mi-a plăcut: „Cînd te simţi nesigur pe tine, nu uita că Arca lui Noe a fost făcută de un amator, iar Titanicul de un profesionist“. Dar eu n-aş putea să am ideea fantastică a Arcei pline de animale. Nici măcar pe cea a scufundării Titanicului. Ideea scufundării de sine, prin lovirea tîmplei de un glonţ îngheţat, o am însă mult mai des decît ar fi cazul.
29 sept. Sînt multe feluri în care poţi deschide o uşă. Dacă ai cheia, e modul legitim – doar că atît de plicticos şi previzibil – de-a o face. Cînd ai cheia şi uşa are o broască, poţi fi sigur că aceea nu e uşa adevărată, ci una măruntă dincolo de care e poate o cămară cu alimente, un ulcior de apă, tot ce te poate ţine-n cursă. Dacă n-ai cheie şi uşa are o gaură a cheii, dincolo de care bănuieşti mecanismul criptic al broaştei, poţi folosi, ilegitim, un șperaclu, care poate fi un sofisticat instrument passe-partout sau o simplă agrafă de prins hîrtiile. E un fel sofisticat de-a des-cifra codul şi de-a intra într-un loc – deja, iată – interzis, nefăcut pentru ochii şi mîinile tale. Asta presupune inteligenţă, tehnică, dar şi diabolism, căci făcînd asta calci interdicţii şi cenzuri ce pot fi divine. Înăuntru te pot aştepta comori sau pedeapsa pentru intruziune: vreun puţ fără fund sau lănci ţîşnind din pereţii de piatră. E loterie, e ruletă rusească.
Poate fi şi cazul în care uşa există, dar n-are gaura cheii. Nu există un cod, o vrăjitorie legitimă sau nu, care s-o înduplece să se deschidă. Blîndeţea şi dibăcia nu mai ajută la nimic. Ar putea fi o şansă, totuşi: să existe o broască oarbă, fără gaura cheii, dovadă că mîntuirea există, dar nu pentru tine. Ai atunci o portiţă diferită şi de-o cheie, şi de-un şperaclu, ceva ce doar o minte ascuţită poate imagina: poţi deschide cu un card bancar sau cu orice altceva plat şi dur, strecurat în crăpătura uşii. Nu vei putea deschide astfel în mod curent, dar îţi rămîne totuşi o şansă. Cînd ajungi în situaţia asta, prada e fuga, evadarea. Nu-ţi mai arde de alimente sau comori, coşmarul e prea dens.
Uşa care n-are nici un fel de mecanism, care nu-i făcută pentru accesul fiinţelor omeneşti, care e doar o placă de lemn sau metal încastrată-n zid, e o posibilitate, deja, din alt joc şi altă lume, şi-ţi cere altă strategie sau meta-soluţie. Poţi învinge la şah ridicînd eşichierul şi trîntindu-i-l în cap adversarului. L-ai ucis, ai învins. Avînd în minte că nu există decît un scop: ieşirea, şi că pentru asta toate mijloacele sînt admise, poţi cerceta obiectul obstinat cu atenţie. Poate avea balamale, şi-atunci ai putea să-l scoţi din ţîţîni. Asta cere şi inteligenţă, şi spirit de observaţie, şi forţă. Şi presupune un spaţiu deasupra uşii, ca ea să poată fi ridicată, cît de puţin. Poţi cerceta dacă uşa nu e cumva deschisă (lipsa clanţei va complica lucrurile), dacă se deschide-n interior sau în exterior. În nenumărate cazuri nu ne duce mintea să tragem, ci împingem la nesfîrşit. Poate de-asta nu sîntem stăpînii Creaţiei, pentru că de cînd ne ştim împingem uşa către Împărăţie, în loc s-o tragem către noi, şi cît vom exista nu ne va trece prin minte că se poate altfel.
Dacă nu există nici balamale, uşa nu e făcută să se deschidă în veci. E doar un semn inexplicabil pe perete, la fel de impenetrabil ca peretele însuşi. Şi totuşi e un semn infinit important: o anti-uşă, o uşă nefăcută să fie deschisă, rămîne totuşi o slăbiciune a sistemului, un călcîi al lui Ahile. Proiectantul închisorii ţi-a lăsat un indiciu, ca să nu te cuprindă disperarea: pe-aici se poate ieşi, chiar dacă tu nu poţi, şi chiar dacă nimeni nu va ieşi vreodată. „Se“ poate însă ieşi, fiinţa asta impersonală. Sau poate nu ca să-ţi dea speranţe există ne-uşa asta pe zid, ci tocmai ca să te exaspereze, să te-aducă la nebunie, disperare, renunţare, sinucidere. O întărîtare sadică, asemenea ulciorului cu apă pus prea departe de gratii ca să poată fi ajuns…
Atunci ai încă nişte posibilităţi. Poţi sparge uşa cu umărul, cu vreun scaun, cu un topor, cu orice altceva. Cum ai sparge un cod sau o broască, fiindcă umărul tău devine-n cazul ăsta un fel de şperaclu mai barbar, care distruge uşa devenită o uriaşă încuietoare. Cum se zice că pentru a face rost de bani dintr-o bancă poţi investi zece mii de dolari în scule sofisticate sau doar zece dolari pentru un cleşte cu care zdrobeşti degetele cuiva ca să-ţi spună numărul său de de cont.
Dacă spargi uşa te poţi aştepta, dincolo, la o uriaşă şi dezolată pustietate. Ai fost de fapt uitat într-o ublietă timp de secole. D-atunci au plecat toţi. Eşti acum liber, dar la ce bun? Nu mai e nimeni, nu mai e nimic. Sau te poţi aştepta să fii vînat pe culoarele nesfîrşite, încolţit şi prins, în fine azvîrlit într-o închisoare în care nu mai e cu adevărat nici o uşă.
Abia aici e capătul puterilor tale omeneşti. Nici cu inteligenţa, nici cu forţa ta, ustensile făcute să deschidă uşi, nu mai poţi face nimic. Camera e cubică, zidurile albe şi fără deschideri. Aici nu-ţi mai pot ajuta decît geniul sau credinţa divină. Dacă ai geniu, desenezi o uşă pe zid şi ieşi deschizînd-o cu graţie şi naturaleţe. Te-aşteaptă afară o lume nouă, strălucitoare, plină de uimiri şi delectări. Dacă ai credinţă, te ridici perpendicular cu lumea închisorii tale, în a patra dimensiune, aşa cum un desenator ridică vîrful creionului de pe hîrtie. Îţi dai seama atunci că, de fapt, n-ai fost prizonier niciodată.
In the meantime, toamna avansează, şi-a pus tunurile cu apă-n funcţiune, ne dispersează din piaţa unde protestam contra schimbării de anotimp. Plouă acum, port maieu şi hanorac, respir cenuşa subţire din birou. Somnolez şi scriu.
(fragment din volumul Șapte ani stranii. Jurnal, 2018-2024, a cărui lansare va avea loc la Tîrgul de Carte Bookfest din București, sîmbătă, 31 mai, de la ora 13,30, la standul Editurii Humanitas, în prezența autorului)
