1 septembrie 2024. Ce te îngrijorează pe tine mai mult și mai mult? „Frumoasa mea, în noaptea asta / Să ne iubim ca doi nebuni / Să fiu altarul vieții tale, / Să fiu iubitul tău dintîi?”...
Blonda aia oxigenată cu bretonul obraznic, brațele roz și parfumate... ah, capotul de crep satin mov, care se deschidea ori de cîte ori genunchiul forța ieșirea din captivitatea volanului, arcuindu‑se obraznic în papucul de catifea. „Frumoasa mea, în noaptea asta...”, cînta unu’ la intrarea metroului... și eu te vedeam pe tine, grăsuța și blonda bunica mea...
2 septembrie 2024. Sînt O FEMEIE FERICITĂ! Sînt cea mai fericită femeie! Am 93 de ani și... și sînt îndrăgostită!...
Gîndul meu are încă picioare bune, picioare care nu au uitat drumul ușilor care se deschid mereu înspre tine. Acolo unde eu ascult orbește... „ușile / ușile, cu înțelepciune să le deschidem!”. Așteaptă, nu te grăbi cu deschisul..., că mai întîi vine „să luăm aminte...!”.
De ce, Doamne?! De ce simt încă gustul dulce al pedepsei Tale în colțul buzei și gingia mea salivează cînd simte gustul păcatului... plăcerea din vîrful degetelor... plăcerea din vîrful papilelor gustative, măruntele vîrfuri ale infinitelor crime comise de memorie...
– Crește un cuvînt, crește un copil, crește o țară...
– Amoru‑i un copil pribeag!...
Mă ascund în bolgiile papilelor gustative... v‑ați gîndit vreodată la naivele mele degete, cîte ispite mă asmut spre provocatoarele voastre rotunjimi – frumoase sînteți voi, degete veșnic ascunse după draperiile petelor de cerneală... și buzele – auzi‑le, au și început să declame:
– Frumoasă ești, iubita mea, moleta mea, trandafiria mea, Eufrosina Cornelia, soprana mea dramatică, Eufrosina Cornelia, bunica mea Eufrosina Cornelia, și nici o vină n‑am găsit în tine. Eu sînt Nora, Norica, Nori, Ninel, drăgălașa Ninel, pistruiata Ninel... nepoțica ta, „cafeluța ta!”, „dulcețica ta!”.
– Spune‑mi, Mimi‑Mare, de ce domnișoara Milli, de la casa cu perdele roz, are sandale cu tălpi de lemn care bat, cînd merge pe trotuar, cum ar bate cînd se prinde în horă ritmul, Mutul din Hobaia, unde și‑a pierdut păstorul oaia...
Ce repede se completează o foaie, ce repede se termină o pagină fără să spui nimic, fiindcă nu știi dacă aveai ceva de spus... cum făcea – n‑am nici o îndoială – și Lorca, atunci cînd a scris: „Luna pîn’ la primărie / în fusta ei de ierbi venea / Copilul sta și o privea...”.
Și deodată! „Și te‑ai dus, dulce minune / Și‑a murit iubirea noastră / Floare‑albastră! floare‑albastră!... / Totuși este trist în lume”.
Și cine e, de fapt, această floare albastră?... da, totul este trist în lume!
Nu, nu pot înțelege, de ce toate iubirile cînd se duc la culcare... se duc să moară puțin!
Și „uite‑așa, o barbă avea / și mereu o pieptăna”... și mereu o pieptăna!...
3 septembrie 2024. Era pe vremuri o pisică, de fapt era motan, un cotoi negru pe care îl chema Zogu, îl botezase Tata-mare după regele Albaniei! Motanul a fost uns „monarh” în anul de grație 1938 pe Bulevardul Dinicu Golescu numărul 28, în salonul „Căsuței albe” cu perdele roz la ferestre...
Pe seară, mă plimbam cu Mama‑mare, vis‑à‑vis de grădinița supravegheată de statuia lui Dinicu Golescu și... fetele alea în sandale cu tălpi de lemn se vînturau prin fața vilei cu Hochparter, în care intrau seara, cînd se lăsa întunericul, grupuri de bărbați în uniforme rusești sau germane... Mama-mare zicea că acolo era „comandament”... și eu oricum nu știam ce‑i ăla un „comandament”!
Chiriașele acelei vile cu un etaj purtau sandale cu tălpi de lemn și uneori ieșeau însoțite de soldați în uniformă militară rusească sau nemțească, cum spuneam. Nu știu cum se făcea că soldații ruși au învățat așa de repede să vorbească nemțește... ce curios! Uite, c‑am și uitat... poate că un rus învață să spună Brot mai repede decît învață un neamț să spună Hleb! Nu știu, sincer vorbind, ce am vrut să spun aici?!...
4 septembrie 2024. Ce mă face pe mine acum să scriu cu frenezie, în caietul ăsta (pe care scrie „texte noi pentru Angela”) fragmente fără gînd, de parcă... aș împinge cu mîinile goale un Ford Mondeo sub arini... în Dumbrava Sibiului, unde povestea de Bună seara! se întindea pe nesimțite pînă la Bună dimineața!...
„Și te‑ai dus, dulce minune / Și‑a murit iubirea noastră...”
Ce puțin îmi trebuie să‑i fac să creadă că pașii zilnici la BCU (Biblioteca Centrală Universitară) îmi erau atît de fideli ca pașii care mă duceau la cantina studențească, găzduită într‑o vreme chiar la subsolul Universității, unde era și sala de mese; îmi apare pe limbă chiar acum o expresie frecventă în studenția mea... „Tous les goûts”. Îmi amintesc acum ce franțuzită era pe vremea aceea studenția mea, cînd fredonam mereu șlagărul: „J’attendrai / Le jour et la nuit, j’attendrai toujours / Ton retour / J’attendrai / Car l’oiseau qui s’enfuit vient chercher l’oubli / Dans son nid / Le temps passe et court / En battant tristement / Dans mon cœur plus lourd / Et pourtant, j’attendrai / Ton retour”...
Fiecare generație din România s‑a lăudat la vremea ei cu un șlagăr franțuzesc, învățat după ureche... la mine acel șlagăr a fost J’attendrai... pe urmă au venit și altele... Acum șansonetele și‑au trăit de mult traiul; eleganța, rafinamentul, pînă și H‑ul aspiré ori vocalele estompate, în spatele cărora, între o consoană și o vocală a limbii franceze, se puteau produce adultere după perdea (mici accidente de circulație într‑o perioadă foarte en vogue, acum, „de mult perimată”)... „Il est mort, / Il est mort, le soleil / Quand tu m’as quittée / Il est mort, l’été / L’amour et le soleil, / C’est pareil.”
Și mă gîndesc că acum trece și... augustul și voi cînta mai departe „Il est mort, / Il est mort, le soleil / Quand tu m’as quittée...”.
De unde pînă unde invazia nerușinată a limbii franceze în monologul ăsta penibil și fără nici o noimă...
A venit momentul să îmi cer iertare de la tine, cît mai am puterea să scormonesc în zăcămîntul tău, fiindcă jumătatea ta „legitimă” n‑ar putea accepta ideea de a fi îndrăgostiți de aceeași persoană o viață întreagă, or eu, oricîte clipe de neuitat aș fi împărțit cu tine, clipe pe care nu i le datorez nici unui alt bărbat, nu pot să jur în aceste mărturisiri secrete... că aș fi fost îndrăgostită de tine o viață întreagă!
Starea de îndrăgostire am resimțit‑o, de fiecare dată, ca pe o boală – evident, cea mai plăcută pe care am trăit‑o vreodată – pe care o contractăm uneori, dar mi‑e greu să afirm aici că rostesc un adevăr absolut, dacă mă apuc să aduc în discuție existența unei perechi divine, așa cum poetul din mine s‑a mințit o viață întreagă că ar putea exista... sentimentul ăsta mistic al perechii divine, în care am crezut orbește o viață și care e, de fapt, vocea poate cea mai sonoră din toate inflexiunile pe care le adoptă discursul categoric: „ce vreau eu, mai degrabă, și ce vrea el să spună!”.
Și aici urmează o pauză lungă...
„Bate vîntul frunză‑n dungă / Cîntăreții mi‑i alungă / Bate vîntul dintr‑o parte / Iarna‑i ici, vara‑i departe...”
Și acum intră în scenă părintele ăla, nenorocitul ăla de tată:
„Avea și dînsul trei feciori, / Și i‑au plecat toți trei deodată / La tabără, sărmanul tată! / Ce griji pe dînsul, ce fiori, / Cînd se gîndea că‑i greu războiul, / N‑ai timp să simți că mori”...
Chiar! Tu de cîte ori ți‑ai găsit timp... să simți că mori?
Și acum de ce, și de unde pînă unde, te‑ai pomenit cu lacrima asta care se scurge cuminte din ochiul drept de sub palma cu care te închini pe obraz... și buzele, ah, buzele, rostesc fără glas: „și te‑ai dus, dulce minune...”.
(fără dată) Uite că nu mai știu, pe motanul ăla negru îl chema Yorick și numele Siret venea de la Szeret (iubire) ori de la „șiret” (de pantof) sau de la șmecher... Cîte ascunzători poate avea un cuvînt! Nici nu înțeleg de ce construim atîtea semne de întrebare sofisticate: „și te‑ai dus, dulce minune / și‑a murit...”.
Cine? Care? Cum? Cutare!
La ce sînt bune întrebările astea care dau buzna în dormitor fără să bată la ușă și Mama‑mare de ce se trezește în fiecare dimineață în patul meu de pe Bulevardul Dinicu Golescu de la gară, unde ne bombardau americanii cu „fortărețele lor zburătoare”... și cu „Noapte bună!”... și pe mîine, în același colț de stradă?...
(fără dată) E cineva sau poate mi se pare?
În adolescența mea, la Sibiu, în acel burg săsesc în care mai erau vizibile ridurile profunde ale unui facies medieval, de neșters din fizionomia sa, sub turnul cu ceas care desparte orașul nou de cel vechi, străjuită în centrul burgului era „kleiner Ring”. Țăranii din Șelimbăr ori din Rășinari veneau să‑și vîndă produsele specifice locului...
În anii aceia, cînd pe Corso, pe la ceasul 5 al serii, chiar așa, pe Corso, strada principală, care lega Unterstadt‑ul (Orașul de Jos) de Oberstadt (Orașul de Sus), unde seara, pe acel Corso asediat de elevii de la „Gheorghe Lazăr” și de elevele de la „Ursuline”, toți fără numere pe braț, cu șepcuțe de catifea roșii ori negre, mergeau ținîndu‑se de braț, blocînd partea carosabilă a promenadei și cîntînd pînă tîrziu, pe la 10, cînd un vlăjgan blond, pe care‑l chema Helmuth ori Joach, începea să fluiere cu două degete în gură „stingerea” și după ce coloana de teenager-i dispărea de pe partea carosabilă a Corso‑ului, celebra Heltauergasse se adîncea în bezna unei liniști suspecte.
Într‑o seară ca asta, care vine la mine după lăsarea întunericului, fie că mă aflu pe partea localului „Römischer Kaiser” (Împăratul romanilor), fie că mă opresc zece minute în colț, la intrarea hotelului Bulevard, la celălalt capăt al Corso‑ului, lîngă bazinul de înot, unde era o Schwimmschule, o școală de înot care m‑a ajutat substanțial să rămîn, pînă la matusalemica mea vîrstă, „...așa‑naltă și subțire, Tudorițo nene / Parcă m‑a‑ntrebat pe mine, Tudorițo nene...”, cîntecul care‑l făcea pe tăticu’, nu știu de ce, să plîngă; la capătul Corso‑ului, vis‑à‑vis de „Römischer Kaiser”, m‑am ciocnit într‑o seară – strada era împînzită de elevi de la „Lazăr” – de un băiat înalt și foarte slab, pe care l‑am apostrofat obraznic, eu, o domnișorică de 13 ani, cu apelativul „Trottel!” (mitocanule!). Băiatul a rîs amuzat, ca de o întîmplare care nu‑l privea...
(fragment din volumul Titan, apartamentul 290. Jurnal neterminat, aflat în curs de apariție la Editura Polirom)
Nora Iuga (n. 1931) este poetă, prozatoare și traducătoare. Anul acesta a primit Decorația Regală „Nihil Sine Deo” acordată de Casa Regală a României. Ultimele cărți publicate: 93. antologie de poezii, 1968-2024 (Editura Rocart, 2024) și Șopîrla din groapa comună (poezie, Editura Cartea Românească, 2025).
