Mesia 2.0

Recunosc, și-mi cer iertare de la cei pe care îi voi dezamăgi, că detest inșii care își dau aere de Mesia aflat în tranzit prin lumea modernă – de exemplu, între stația de metrou și supermarket. Dar cel mai puțin apreciez asemenea personaje cînd stau la coadă ca să dea buzna în viața politică. Iar în zilele astea, nu prea fericite, se pare că avem de-a face nu cu un singur pretins Mesia, ci cu doi, dintre care unul, ce-i drept mai neuzual, este declinat la feminin.

Sînt un laic fără rușine, un secularist, unii ar spune chiar un „sorosist” nereformat (am avut și eu, ca toată lumea bună, unul-două granturi Soros pe timpul cînd lumea bună lupta cu neocomunismul, nu cu neofascismul ca în aste zile). Cred cu tărie că separarea statului de religie – vechiul ideal iluminist – nu este chiar de prisos și că opțiunile religioase ale oamenilor e bine să rămînă în sfera privată. Încerc să-i înțeleg pe cei care se duc la pelerinaje, dar sper să nu transforme viața politică într-o alternanță între pelerinaje, rugăciuni și excomunicări. Cred că nu putem avea o societate prosperă, liberă și stabilă, dacă nu vom corecta deficitul major de educație științifică și dacă vom reveni, în lumea de azi, din Evul Mediu, unde ne-am împotmolit prin superstiții. Dar evenimentele ultime arată cît de departe sîntem de a ne înscrie pe calea minimei raționalități.

Stăm rău: pe de o parte, avem un șarlatan, un fals Mesia New Age, susținut de fasciști, neolegionari și, pare-se, de clanuri de interlopi, cu bani primiți din Rusia, șarlatan care, dacă nu erau stopate alegerile de către CCR, avea prima șansă să ajungă președintele României. Ar fi fost uvertura unei catastrofe. A fost stopat și sper că nu va mai putea reveni să-și cînte aria. Am scăpat? Nu de tot. Am rămas, pare-se, cu alternativa soft la el, care, treptat, începe să îmbrace tot mai bine echipamentul unui Mesia în ediție revăzută, pentru uzul partidei fost-progresiste.  Cred că privirea fixă, vorbirea sentențioasă, chipurile virilă a celui dintîi, nu sînt mai periculoase cu foarte mult decît exaltarea feminină, sentimentaloidă și privirile îndreptate complice spre cer ale celei de-a doua. Viziunile apocaliptice o marchează și pe ea, ca și pe el; și o curioasă asemănare (dacă ținem seama de versantele politice opuse de unde pleacă cei doi) i-a apropiat în felul în care condamnă ambii decizia practic inevitabilă de amînare a alegerilor prezidențiale. Dar și orientarea întru lingușirea mai-marilor lumii îi reunește, în loc să-i despartă, așa cum te-ai fi așteptat de la un fascisto-putinist, pe de-o parte, și de la lidera „progresiștilor”, pe de alta: el s-a declarat „ultratrumpist” și a declarat că-l așteaptă la București pe Trump fiul. (Poate nu-i chiar anormal, după ce fostul colaborator al lui Trump, generalul Mark Milley, l-a tratat pe fostul lui șef drept „fascist”.)  Ea nu s-a mai încurcat cu intermediari, fie și din „familia imperială”: a făcut istorie adresîndu-se nemijlocit tatălui, printre altele, cu memorabilele cuvinte: „Sînteți un adevărat lider al poporului, exact ca mine”. Clar, Mesia la Mesia trage!

...Recunosc că m-am săturat. Nu vreau să mai aud că se cuvine să votez (cînd o fi să votez) vreun pretendent la rangul de lider, indiferent dacă în pantaloni sau rochie, care își declară continuu familiaritatea cu Dumnezeu. Aș vrea ca el/ea să facă politică, nu să țină predici, să se adreseze lumii altfel decît ca de la amvon. Aș mai vrea ca „omul meu” să aibă și creier, nu numai instincte, educație politică, nu numai „iubire de neam”, ba și cîteva idei corecte. Aș mai vrea să țină la principii – cît de cît –, nu să se dea peste cap, din obsesia de a face adepți, transformîndu-se pe nepusă masă din ciocîrlie „progresistă” în bufniță „suveranistă”, fiindcă, în final, mă tem că nu vom rămîne decît cu o cioară vopsită.

Vreau cam mult, nu-i așa?