Cîteva gînduri după Bookfest

Săptămîna trecută a avut loc la București Bookfest, salonul internațional de carte organizat anual de editorii din România, cu Republica Moldova țară invitată de onoare. Au fost numeroase lansări, în paralel uneori, cum se întîmplă la marile tîrguri, încît trebuia să te miști repede și să alegi, multă lume, mai ales tineri care duceau sacoșe de cărți, iar dată fiind suprapunerea cu ziua de 1 Iunie, copiii au fost mai mult decît onorabil reprezentați. Multe voci au afirmat că a fost cel mai animat și mai reușit Bookfest de pînă acum, cu autori români și străini prezenți și cu destule cărți vîndute.

Literatura română contemporană, indiferent că este vorba despre roman, proză scurtă sau poezie, se află în punctul ei de apogeu, aș spune. Față de ce se întîmpla pe piața de carte de la noi acum 15-20 de ani, cînd era extrem de greu să atragi atenția unei edituri dacă erai un nume nou și de două ori mai dificil dacă scriai proză scurtă – despre care, la momentul respectiv, se considera că „nu vinde” –, acum colecțiile de autori români ale marilor edituri numără la fel de multe apariții ca traducerile și există edituri mai mici sau înființate recent care publică literatură română contemporană aproape exclusiv – unele doar poezie, de exemplu.

Apariția atelierelor de scriere creativă, fie că se întind pe mai multe săptămîni, fie că țin doar cîteva zile, uneori chiar orientate spre un anumit gen literar (cum ar fi atelierele de roman), a dus nu doar la întărirea rîndurilor scriitorilor de limbă română cu debutanți, indiferent de vîrstă, dar și la o mai mare deschidere a editurilor spre ei. Pînă și cărțile de non-ficțiune, la granița dintre literatură și jurnalism, sau așa-numitul „jurnalism narativ”, care acum aproape două decenii aparținea blog-urilor, au spațiu pe rafturile librăriilor, sînt căutate și citite. Cititorilor, în rîndul cărora mă includ, le place uneori să știe că au în fața ochilor o poveste adevărată, care s-a petrecut chiar așa.

O altă tendință care a luat amploare în ultimii ani este publicarea volumelor colective, de proză scurtă sau poezie, cu o temă dată sau nu, care adună pe copertă chiar zeci de semnături. Pentru autorii încă nepublicați este o ocazie să își vadă numele tipărit, să urce pe o scenă, să fie citiți. Pentru cei care cumpără cartea este un mod de a vedea alături voci diferite, de a-și alege preferații pe care să-i urmărească în continuare. Aceste colecții de texte au prins topul vînzărilor la mai toate editurile de la Bookfest.

Ce am constatat la scriitorii care au participat, de-a lungul parcursului lor, la unul sau mai multe cursuri de scriere este faptul că au format o comunitate. Majoritatea sînt oameni care au cu totul alte profesii – lucrează în publicitate, PR, marketing, resurse umane, sînt avocați sau economiști. Ori traducători, editori, jurnaliști, adică oarecum în același domeniu. Pentru cei mai mulți dintre ei, aceste ateliere în care s-au implicat în timpul lor liber au reprezentat o ocazie de a găsi oameni cu preocupări similare, de a asculta ce scriu alții la început de drum, de a obține păreri din partea colegilor și sfaturi de la lectori și, mai ales, de a-și satisface nevoia fundamentală de „a aparține”. Mulți spun că, pentru ei, toate acestea au fost chiar mai importante decît publicarea propriu-zisă.

Am prins perioada de început a blog-urilor la noi, înainte de Facebook, cînd toți cei cu chef de scris și dornici de o oarecare expunere și de un feedback afișau, anonim, mai tot ce le trecea prin minte. Pînă s-a făcut legătura cu persoanele din lumea reală (și rețelele sociale au dus la asta), a fost una dintre cele mai creative și necenzurate lumi din spațiul online. Schimbul aproape epistolar care se lega în urma articolelor ar fi imposibil astăzi. Existau o oarecare atenție în exprimare, o decență și o eleganță pînă și în formularea răspunsurilor. După o vreme, cam cu zece ani în urmă, unii au început să-și publice textele în volum, asta și datorită cîtorva edituri care au avut, pentru prima dată la noi, deschidere pentru „blogger-ii” printre care mă număram. S-au vîndut bine aceste cărți atunci (bine pentru România) și dintr-odată proza scurtă avea căutare, oamenii te știau din postările tale zilnice online și atunci barierele scriitor/cititor erau mai ușor de trecut. Exista, cumva, mai puțină înverșunare – publicarea fusese o întîmplare, o aventură de care ne-am bucurat enorm.

La Bookfest, am asistat la cîteva discursuri de lansare, ale unor autori consacrați sau aflați la debut. Se vorbește des despre cît de multă muncă este, cum se editează și se rescrie din greu, despre timpul pentru scris care nu există și trebuie rupt din cel pentru somn, pentru copii, despre cum nu poți trăi din scris în România (așa este, excepțiile sînt și vor fi numărabile pe degete mereu). Mai puțin despre cum, dacă faci ceea ce îți place, nu simți că ai munci, chiar dacă oboseala sau epuizarea apar, după o vreme. Dacă nu aș fi publicat deja cîteva cărți, m-aș fi speriat. Mai că nu m-aș mai fi apucat de așa o trudă niciodată. Am prins însă, din fericire poate, o perioadă în care fiecare era „scriitor” pe blog-ul lui, nu ne luam atît de tare în serios, totul era mai mult o joacă fără miză, făcută tot din dorința de apartenență, iar cînd un text al nostru devenea „viral”, fără nici un sprijin din partea rețelelor sociale, ne simțeam de parcă am fi fost publicați. Sau, poate, așa este cînd ești tînăr. Cu timpul, devii mai preocupat de forma scrisului, mai atent la aranjarea cuvintelor, ceri și asculți sfaturi, cîștigi pe o parte și pierzi pe alta. Ori, valabil pentru cazul de față, ajungi să scrii din ce în ce mai puțin și doar de nevoie. N-ar strica să mutăm un pic discuția din spațiul literar de la chin și trudă la cum să nu-ți scape printre degete bucuria scrisului – iată un atelier la care m-aș înscrie printre primii.