Între două vîrste

Am uitat cum era cînd mă trezeam așa zi de zi și nu-mi făceam probleme din cauza somnului, puteam adormi oricînd, oriunde.

Mă uit în oglindă, de cîțiva ani nu mă mai recunosc în totalitate, sînt cîteva schimbări subtile care mă derutează. Riduri încă nu am sau cel puțin nu unele accentuate, fața mea încă nu arată șifonată ca un șervețel pe care l-ai mototolit și l-ai aruncat la coș, cunosc acest chip, al femeii ofilite, trecute, pe care îl compătimeam atunci cînd aveam 20-30 de ani, vîrsta la care nu pricepeam nimic. Nu, încă nu am acel chip, dar el poate deja să apară oricînd, se poate suprapune peste imaginea mea neutră de acum. Dar nici nu mă mai pot lăuda cu chipul proaspăt și luminos pe care l-am avut atît de mult timp, deja m-am obișnuit ca în piață să mi se spună „doamnă”, nu „domnișoară”, m-am obișnuit și ca cei foarte tineri să mă salute cu „sărut mîna”, m-aș supăra însă dacă mi s-ar ceda locul în tramvai. Chipul meu e acceptabil, să zicem, e decent. Am acceptat ideea de început de gușă, vorbeam și cu verișoara mea, un pic mai în vîrstă decît mine, în familia noastră toate femeile au fost „gușate”, e genetic – pe la 90 de ani, dacă o să ajungem și acolo, o să ne atîrne nasol pielea aia de sub bărbie, așa a fost și la mama-mare, dar ce-i mai păsa ei de gușă la 90 de ani, cînd nu mai știa exact cum ne cheamă pe fiecare?

Noi am putea, desigur, să ne cheltuim de pe acum banii pe operații estetice, dar mereu vor fi alte priorități mai importante decît Chipul – să zugrăvim casa, să schimbăm mașina, să ne reparăm dinții care măcar au o utilitate, mestecă, să trimitem copiii la facultate, în cazul verișoarei mele. Așa că gușa, așa cum e ea, inestetică, va fi mereu ultima pe listă, deja am învățat cum să ridic semeț capul și bărbia, ca o curcă, atunci cînd mi se fac poze, e o chestiune de atitudine, însă asta nu înseamnă că în poze arăt mai tînără decît sînt. Mă uit în oglindă, parcă tenul are deja altă culoare, pielea se întinde altfel, dar cu un pic de fond de ten, cu un strop de machiaj, lucrurile astea se rezolvă, uite, arăt din nou ca la 30 de ani, cea mai mișto vîrstă posibilă, vîrsta la care încă puteam dormi trei-patru ore pe noapte și a doua zi să fiu fresh, perfect funcțională. Acum nu mai pot, somnul devine esențial, îmi dau seama că unele dintre cele mai plăcute momente din viața mea mi le petrec în somn, iar cînd reușesc să dorm bine, opt ore neîntrerupt, fără să mă trezesc pe la 3-4 și să mă uit la serialele de pe Epic Drama – la Detectivul Murdoch și la Gently pînă cînd se crapă de ziua, cînd mă trezesc și îmi încep ziua odihnită și plină de energie, am un mic moment neașteptat de fericire. Am uitat cum era cînd mă trezeam așa zi de zi și nu-mi făceam probleme din cauza somnului, puteam adormi oricînd, oriunde. Acum nu mai pot și chiar nu înțeleg ce mă țintuiește într-un pat confortabil de hotel, într-un oraș străin, cu ochi mari și treji și cu o panică cumplită că voi fi varză a doua zi dacă nu dorm, a doua zi cînd la prima oră voi avea ceva de îndeplinit, un job, la ora opt trebuie să ies din hotel, deja e ora patru, iar ceasul catedralei orașului se aude din sfert în sfert de oră, timpul meu de somn se scurtează din ce în ce mai mult, iar eu tot nu reușesc să adorm.

Mă uit în oglindă. Sînt blondă, mi-am ales de cîțiva ani culoarea asta pentru că m-am gîndit că îmi reprezintă cel mai bine vîrsta, fără stridențe, m-am mai vopsit o singură dată blondă la 25 de ani și-mi dădea un aer naiv, acum nu mai e cazul, blondul e șarmant și îndulcește chipul. De fapt, nici nu mai știu cum mai arată părul meu la origine, atît de mult l-am vopsit și l-am ascuns, probabil că acum e plin de fire albe, le văd și în sprîncene și le smulg cu un soi de furie, ani de zile, în tinerețe, am fost roșcată, un roșcat frumos, dar, brusc, am renunțat la el, era culoare de puștoaice, nu mai vreau să atrag atenția, nu mai vreau să fac nici un match, am deja un partener de multă vreme, o doamnă blondă și trecută de 40 de ani inspiră încredere chiar și la piață. Nu mai am îndrăzneala de a mă tunde într-un fel sau altfel, gata, nu mai schimb nimic radical, totul e  doar detailing, ca la mașini. N-am curajul să-mi las breton. Părul în sine devine o problemă odată cu vîrsta – firul se subțiază și nu-l mai poți aranja cum vrei tu, am șampon și balsam pentru „întărirea părului”, pentru „un păr sănătos”, cu argilă, cu cofeină și alte drăcovenii, am dat o căruță de bani și părul meu e la fel, singurul moment în care arată ca acela al unei vedete de cinema este după ce îl spăl și îl usuc, după aia se pleoștește. Ar trebui să-mi fac un scop în viață din a-mi spăla părul tot timpul.

Cînd mă uit în oglindă, rareori mă uit și la corp, pentru că am avut mereu o relație proastă cu corpul meu, iar acum, în momentul în care el începe să îmbătrînească, îmi creează o senzație profundă de disconfort. Nu am avut niciodată un corp perfect, deși am tînjit după el cînd am fost foarte tînără – așa era la modă, păpușile Barbie, manechinele, Cindy Crawford și Claudia Schiffer, cînd ne-am dorit toate să arătăm ca ele, cîte regimuri de slăbit și ore de gimnastică inutile, la un moment dat am avut 52 de kilograme la 1,71 m, eram, în sfîrșit, slabă! Apoi, la vîrsta adultă, gata, s-a terminat, de ce atîta chin, pentru ce? Toți spun că e de muncă cu corpul ăsta, că trebuie întreținut, sport, sport și iar sport... mereu am urît sportul, merg pe jos cît de mult pot, îmi place să merg kilometri și să văd lumea, încă m-aș mai face globe-trotter, dar după 40 de ani nu mai e suficient pentru corp doar să mergi. Mă uit în oglindă, nu mă deranjează kilogramele în plus, nu-s chiar multe și le pot ascunde, toate femeile din familia noastră au fost durdulii – îmi zice verișoara mea care toată viața s-a străduit din greu să slăbească, toată viața n-a mîncat mai nimic, cînd ne vedeam cu toții, în familie, o dată pe an, băgam în noi tocănițele, sarmalele și prăjiturile făcute de mama-mare, iar ea ronțăia un morcov, i-am admirat voința. Însă mă scoate din minți corpul care se lasă, lipsa lui de fermitate, chestiile care încep să atîrne, burțile, pliurile, brațele moi, fleșcăite, toate astea mi se par dizgrațioase de la primele semne, de fapt mă scoate din minți faptul că sîntem alcătuiți din carne și oase, de ce nu sîntem niște făpturi grațioase, volatile? De ce nu sîntem măcar ca pisicile care își ascund anii pînă la o vîrstă înaintată? Pot fi frumoase și la șaișpe ani, bătrînețea li se citește doar în ochii lor adînci care își pierd limpezimea.    

Mulți spun că vîrsta e o chestiune mentală, nu contează cîți ani ai, contează cum te simți, cum îți arăți anii. Aiurea, vîrsta e fizică, palpabilă, vîrsta se vede în oglindă, degeaba te simți tu ca la 20 de ani atunci cînd corpul începe să te saboteze, apoi, treptat, să te abandoneze. Mă întîlnesc pe stradă sau cu diferite ocazii cu foști prieteni, amici de vîrsta mea pe care nu i-am mai văzut de multă vreme. „Ce bine arăți! Nu te-ai schimbat deloc...” E cea mai mare minciună, de fapt de multe ori ești șocat de cît de mult au îmbătrînit. Sigur că s-a schimbat, se vede cu ochiul liber, uite-i cearcănele, pungile de sub ochi, ia uite și începutul de gușă cum atîrnă, și ridurile, nici măcar cu fond de ten nu și le mai poate ascunde. Uite-l pe ăsta ce chelie are și era un rocker cu părul des și inelat, pînă la brîu, ăsta s-a îngrășat și era un băiat zvelt și atletic, acum e pătrat, s-a rinocerizat și la față, îi merge bine, o fi intrat în politică, are burta umflată ca o minge de plajă, sigur bea multă bere, unde-s băieții frumoși de altădată? Unde-s fetele care se visau Cindy Crawford sau Claudia Schiffer? Privindu-i, ai un mic sentiment de satisfacție și e firesc să fie așa – îți dai seama dintr-odată că nu ești singur, nu e doar blestemul tău, ni se întîmplă la toți și abia atunci începi să accepți, să te uiți cu mai multă înțelegere la imaginea ta din oglindă. Să încerci să te împrietenești cu ea. Și e bine că nu poți vedea cum arăți pe dinăuntru, abia atunci te-ai înspăimînta, chipul tău e între două vîrste, e decent, corpul tău încă se mișcă conform manualului de utilizare și parcă întreg acest înveliș care se deteriorează devine mai suportabil.

Share


Fantezii

Fantezii