Cred că dacă elevii de la Clubul Logos ar fi știut ce emoții am înainte de întîlnirea noastră de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Iași poate m-ar fi privit cu mai puțină încredere. Pentru dialogul cu tema pe care ei au formulat-o, și anume În căutarea validării – țel sau complex?, au ales o persoană pe care o citesc în Dilema, care are vîrsta părinților lor și peste două decenii de presă la activ și care ar fi fost de dorit să vină cu mai multe răspunsuri decît întrebări – unele care să-i ajute să vadă mai clar lucrurile. Numai că eu nu am învins nici acum dorința, ba chiar nevoia de validare. Am găsit însă forme de a o îmblînzi, de a face pace cu ea, de a o trata ca pe un chiriaș dintr-o casă cu multe camere, care se întîmplă să mai dea cîte o petrecere din cînd în cînd și să-i deranjeze pe ceilalți, mai temperați.
Înainte de a-i vizita, m-am documentat. Știam că elevii de la Logos sînt curioși și extrem de conectați la actualitate, că sînt obișnuiți să cunoască scriitori și oameni de cultură de toate vîrstele, români și străini, că nu se tem să pună întrebări și că, probabil ca orice tînăr de vîrsta lor, pe care am avut-o și eu cîndva, au un detector special pentru lipsa autenticității. Pe profesoara lor de limba și literatura română Serinella Zara, cea care a și înființat Clubul Logos acum mai bine de zece ani, o cunoșteam și o admiram de multă vreme pentru energie și idei (chiar dacă pînă acum doar online), ba mai mult, cumva viața mi i-a adus în cale pe foști elevi care fuseseră în Logos și care rămăseseră cu o uriașă pasiune pentru citit și dorință de a participa la evenimente culturale.
În anii copilăriei mele, validarea venea din premiile de la școală sau de la olimpiade, din spectacolele de final de an în care jucai un rol mai mult sau mai puțin important, din numărul de copii care te alegeau în echipa lor la joacă, în fața blocului. Chiar dacă nu au crescut, ca ei, cu rețele sociale, cu like-uri, inimioare, cu oameni care par că te prețuiesc și urmăritori, toți cei care nu le-au avut cît au fost mici le folosesc acum și mai abitir decît tinerii. Iar familia, anturajul, colegii, prietenii au existat mereu și, oricît am încerca să negăm, au contat. De ce atît de mult? Pentru că validarea, aprobarea și acceptarea într-un grup mai mic sau mai mare ne fac să ne simțim în siguranță.
Le-am povestit despre cum am dat inițial la Informatică pentru că asta era continuarea firească a unui liceu real bun, jurnalismul la care visam fiind în acei ani aproape o utopie. Și despre cum mi se pare o presiune prea mare pentru un tînăr de 18 ani să știe cu exactitate care este drumul potrivit pentru el, în viață, fără să încerce mai multe, chiar cu posibilitatea ratării așteptînd mereu după colț. Am vorbit despre filmul Inside Out și despre cît de important este să-ți dai voie să fii furios, temător, dezamăgit, trist, nu să vîri toate emoțiile sub preș tocmai din dorința de a corespunde unor standarde ale altora. Nimeni nu poate face asta prea mult timp și tot ce reprimăm găsește căi mai puțin plăcute pentru cei din jur de a ieși la suprafață. Despre a identifica corect aceste emoții și, mai ales, despre a-ți pune întrebarea cea mai importantă: care este, cu adevărat, problema? Ce te supără, de fapt? Concentrarea pe simptome nu va duce la nici un rezultat.
Cele două co-moderatoare, Denisa și Ioana, membre ale clubului, aveau temele făcute cu mai tot ce am scris eu pentru Dilema vreodată. Prin întrebările lor nu doar că m-au ajutat să aflu ce îi interesează cu adevărat, dar și să fac eu însămi legături la care nici nu mă gîndisem. FOMO (fear of missing out) este un termen nou, dar pentru generații din toate timpurile dorința de a nu lipsi de la nici un eveniment important a reprezentat, și ea, o expresie a nevoii de validare. Mi-am dat seama că nici ei nu sînt feriți de burnout, mai ales spre finalul liceului cînd vor să dea mai mult decît pot și, probabil, li se mai spune că de aceste rezultate depinde tot viitorul lor (nu este chiar așa, iată că eu am absolvit Jurnalismul, pînă la urmă). M-a impresionat că unul dintre ei a decis să-și dezactiveze contul de Instagram văzînd cît de mult timp îi ocupă și cît de des verifică aprecierile. Că o studentă la Jurnalism care a participat la întîlnire a mărturisit că o preocupă enorm rezultatele academice, aprecierea profesorilor, validarea din partea lor. Că un alt elev a observat că generația lor rostește mai ușor „te iubesc” apropiaților, prietenilor, iar asta mă face să cred că acești copii vor schimba ceva, că vremurile în care sentimentele, chiar existente, nu sînt verbalizate pentru a da o iluzorie senzație de putere se apropie de amurg.
Am mai vorbit despre diferența dintre iubire și apreciere și cum facem greșeala să le confundăm, de multe ori. În opinia mea, aprecierea ține mai mult de sfera profesională, de lucrurile pe care le faci și de cît de bine îți ies, de ce realizezi, iar iubirea vine fără a fi condiționată de acestea, pentru ce ești tu ca om, pentru valorile și principiile tale, pentru felul în care alegi să te miști în societate urmînd legi nescrise, de politețe și corectitudine. Despre cum noile idei vehiculate de unele cărți de self-help nu sînt mereu ancorate în real – printre ele, celebrul „nimic nu trebuie” (ba da, trebuie o grămadă de lucruri în fiecare zi pentru tine ca om, angajat, membru al unei societăți ori al unei familii) sau că supărarea celuilalt este strict problema lui (dar, pînă acolo, util este să te întrebi dacă tu te-ai purtat corespunzător, nu l-ai jignit ori persiflat, nu ai fost neatent sau lipsit de empatie).
Au vrut să știe, apropo de un articol al meu mai vechi, dacă e bună și o doză de orgoliu, pe lîngă mîndrie, și am convenit împreună că da. Atîta vreme cît nu se transformă în trufie ori vanitate, acel pic de orgoliu te face să-ți susții meritele și să nu-i lași pe alții să-ți încalce limitele. Le-am mai spus că ar fi de dorit să nu facă greșeala pe care n-am reușit să o evit eu, de a crede că oamenii de la muncă sînt și prietenii tăi cei mai buni – o „rețea de siguranță” din alte persoane, potrivite, îți poate oferi susținere necondiționată și un punct de vedere obiectiv. Dar și că trebuie să aibă un pic de anduranță la un loc de muncă nou înainte de a-l schimba – așa, vor putea ști ce caută, ce li se potrivește, peste ce nu pot trece.
Au fost curioși să afle dacă este bine să aibă în minte premii sau recompense, iar mobilizarea să le vină de aici. Sînt convinsă că pînă și cei care susțin că nu le pasă de trofee se bucură cînd le iau. Nu cred că putem să acționăm fără un scop în minte, fie el și un premiu. Cum scria Octavian Paler, măcar la nivelul iluziilor să fim mai buni ca în realitate, măcar visele noastre să nu fie mediocre. Iar ei mai sînt încă la vîrsta la care orice vis pare realizabil și oricare variantă e posibil cîștigătoare. Dar i-a interesat și cum să gestioneze succesul, așa încît acesta să nu îi copleșească, dacă apare.
Din reacțiile primite apoi, am înțeles că le-am dat niște răspunsuri, că m-au simțit aproape și au apreciat că n-am încercat să-i mint – nici legat de lucruri care nu mi-au ieșit, nici de cele despre care nu am habar nici eu. Scopul Clubului Logos este tocmai acesta, de a lăsa generațiile noi să învețe din experiența celor mai în vîrstă ca ei și de a crea contextul dialogului. Cu toții ne căutăm validarea, sub diverse forme. Ajungem, pe la vîrsta de mijloc, să nu ne mai pese atît de gura lumii pentru că suntem capabili să ne validăm noi înșine.
Elevii de la Logos vor continua să-și pună întrebări și să învețe de la alții, își vor alege drumuri, unele cu multe curbe, vor face greșeli și vor avea reușite și, în timp, nu-și vor mai aminti de mine. Eu însă, mult mai aproape de celălalt capăt al călătoriei, n-o să uit niciodată dialogul cu ei.