Cu multă vreme înainte de a muri, în mai 1970, la Spitalul Colentina, Iuliu Hossu învățase că bătălia lui continua și după scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice din 1948. Iată ce scria episcopul în ultimele pagini din caietul unde și-a așternut în mod clandestin memoriile (scrise în anii 1960): „Domnul ne poruncește să iertăm, să lăsăm toată judecata Lui; iertăm din suflet și cerșim iertare Domnului pentru dînșii (persecutori), pentru dreapta (lor) pocăință. Ținut în această situație (în închisoare), mi-a rămas puterea rugăciunii; mă străduiesc să mă țin strîns de Domnul, să cerșesc harul pentru a bine-plăcea Lui în toată clipa vieții…”. Publicate la cîțiva ani după căderea comunismului (2003), memoriile episcopului Hossu – trecut prin persecuția comunistă și prin umilințele închisorii – au constituit un apel neobișnuit la discernămînt. Cu toată grozăvia chinurilor la care fusese supus, el și-a dat seama că credința nu poate fi mărginită la o pledoarie în favoarea supremației istorice, de tipul: „Sînt mai bun ca tine!“. Tocmai de aceea, fidelitatea episcopului față de Biserica Unită cu Roma nu poate fi asimilată argumentației care victimizează. Măsura dragostei divine nu este dată – în cazul prelatului – de amploarea amărăciunilor, rămînînd o certitudine de credință pe care, de fapt, nici un om onest nu poate să-și permită să o treacă cu vederea.
Cardinalul Iuliu Hossu – declarat „Fericit” de Papa Francisc, în 2019, la Blaj – nu face parte, prin urmare, din tagma acelora care suferă de deprimare fiindcă lumea nu le e pe plac și nici la înălțimea așteptărilor lor. El ne face favoarea de a observa cum anume un om credincios înțelege că Dumnezeu nu-i iubește pe oameni doar atunci cînd acestora le merge bine. Energia credinței presupune, tocmai de aceea, precedența cîntăririi existenței și nu numărătoarea abilităților personale. Persecutat, închis, disprețuit, Iuliu Hossu va fi înzestrat eroic cu harul răbdării. Mai mult, tăria de a îndura este tocmai miza principală a vieții lui, devenind secretul existenței sale. El rămîne om întreg, neînfrînt, necucerit în fortăreața adevărului său lăuntric. Răbdarea lui este o realitate veridică, primind totodată termenii speranței ilustrată de intuiția paulină că „suferința aduce răbdarea. Și răbdarea încercare, și încercarea nădejde“ (Romani 5, 3-5). Fără speranța unei temporalități subversive față de rău, nimeni nu reușește să scape de perdelele de fum ale Răului.
În romanul vieții episcopului prezent la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, vom fi surprinși să descoperim atenția față de mesajul interior al libertății. O libertate temeinică, forjată față în față cu capcana resentimentului, dar și o formă neobișnuită a iertării. De aceea, în figura primului cardinal român aflăm salutar diferența esențială dintre martir și victimă. Sîntem puși astfel în gardă în lumea noastră în pericol de a-și afla mulțumirea în victimizare și de a se crede martiră, fiindcă nu reușește să-și afirme totdeauna aspirațiile subiective. Etalarea a niscaiva suferințe a devenit o modă menită nu doar să atragă atenția celor din jur, ci să creeze și un stil dolorist, avantajos pentru cine vrea să se impună, numai bun spre a face carieră și a-i desființa pe cei care fac apel la măsură și la onestitatea intelectuală. Or, oamenii adevărați nu-și îngăduie să trăiască în așteptarea premiilor și a decorațiilor publice, ca să-și afle în mod absolut împlinirea. Cardinalul află, tocmai de aceea, maniera de a cîștiga pierzînd, adică altfel decît prin calculul eficienței puterii valabil în victoriile lumești. În același timp, Hossu reușește să răscumpere și măsura cuviinței în raportul său cu ideea de patrie. E un lucru rar, aproape imposibil, în aceste timpuri marcate de demagogie, obișnuite cu impietăți față de atributele nației sau cu aplomburi protocroniste, cînd Dumnezeu însuși ajunge transformat în „agent” electoral.
După zeci de ani de distorsionare a istoriei românilor, miza anului 2025 – dedicat cardinalului Iuliu Hossu printr-o decizie a Parlamentului – ar putea fi un sprijin al pavezei de luciditate în fața nesocotinței și a duplicității care, după 1989, n-au încetat să dea de furcă societății noastre. Mai mult, anul acesta rămîne memorabil și pentru a-i fi oferit episcopului patriot – un ilustru necunoscut și azi – o perspectivă aparte. Recenta sa evocare, elogiul devizei lui – „Credința noastră este viața noastră” – de însuși papa Leon al XIV-lea, în prezența reprezentanților emoționați ai comunității evreiești din România (Iuliu Hossu a contribuit la salvarea multor evrei în Ardealul de Nord ocupat de regimul horthyst), este esențială pentru a ne inspira prezentul sub semnul consecvenței morale. Celebrarea din Capela Sixtină de la Vatican, pe 2 iunie, a părut în orice caz o formidabilă ocazie în favoarea simțului datoriei și al răspunderii într-o Românie convinsă, sperăm, o dată pentru totdeauna, de opțiunea sa europeană.
PS Mihai Frățilă este episcopul eparhial al Eparhiei greco-catolice „Sf. Vasile cel Mare“, București.
.jpg)
