Arome urbane: miasme și marasme

Orașele sînt un perpetuum mobile olfactiv: emană neîncetat mirosuri și ne învăluie ambientul în moduri dintre cele mai diverse. De la apa de colonie germană a lui Johann Maria Farina, care a reușit la începutul secolului al XVIII-lea să facă din Köln un adevărat oraș al parfumului, cunoscut în întreaga lume, și pînă la mirosurile fetide, cadaverice, care ne îngrozesc primordial și ne îmbolnăvesc, toate aceste arome ne marchează profund existența și, dintotdeauna, s-au imprimat adînc în memoria noastră afectivă și istorică.

Antichitatea a adus cu ea convingerea că molimele sînt generate și răspîndite de „miasma” (poluare, lb. gr.) – aerul urît mirositor, viciat, stricat. Aerul acesta fetid, numit în chip sumbru romantic și aer nocturn, se „condensează” în aglomerările urbane prin descompunerea resturilor organice, a deșeurilor menajere, a detritusurilor umane și animale. Iar etimologic, „malaria” înseamnă același lucru: aer rău. Iar acest aer rău, degradat, intră în organism prin porii pielii. Putrefacția generează aerul infestant care devastează orașele, iar fuga din fața norului epidemic, chiar dacă este rușinoasă, nu poate fi decît sănătoasă. Apare așadar o primă formă de distanțare fizică, motivată olfactiv sanitar. Teoria miasmatică, alături de teoria umorilor hipocratice, a fost una din cele mai longevive teorii cauzale medicale, ele rezistînd vreme de peste 2.000 de ani. Epi-demos înseamnă ceva care vine, care învăluie și apoi intră, pătrunde într-o populație. Ca un „nor” plin de mirosuri infectante care „îmbrățișează” morbid o comunitate umană. De aici încolo, în istorie, epidemiile capătă atributele fizice și olfactiv emoționale ale răspîndirii rapide a unei boli fatale printre oameni.

În schimb, una din cele mai grave probleme ale umanității rămîne păstrarea igienei urbane. Procesul de „îndesire” a populației din polis-uri a adus după sine cumulul inerent de deșeuri, de la resturile alimentare alterate la reziduurile mirositoare fecaloid menajere. Preocuparea anticilor pentru curățenia corporală – băile publice, aprovizionarea cu apă potabilă, rețeaua de apeducte, canalizarea și drenarea subterană a apelor uzate după modelul Cloaca Maxima de la Roma – a fost abandonată de orașele medievale, dezvoltate anarhic în primul mileniu creștin. Este posibil ca acest sistem de canalizare să fi fost construit într-o primă fază, în secolul al VI-lea î.e.n., la ordinele regelui de atunci al Romei, Tarquinius Priscus. În antichitatea romană, cloaca nu a avut în nici un caz conotația morbidă de astăzi, ci a reprezentat un ingenios sistem de canale de colectare și de drenare continuă, cu o pantă extraordinar de lină, care a asigurat igiena Romei timp de secole. Peste alte secole, orășenii medievali aveau să-și ia infectul obicei de a arunca pe fereastră gunoaiele în plină stradă sau în apa rîurilor și fluviilor (Dunărea, Sena, Tamisa, Rinul). În asemenea condiții de igienă precară, nici nu este de mirare faptul că, odată cu amplificarea urbanizării din Evul Mediu, epidemiile din antichitate, de obicei limitate, au crescut inevitabil în amploare, au „cucerit” teritorii vaste și au produs adevărate dezastre demografice. Dar trebuie spus că igiena urbană medievală nu a fost tot timpul chiar așa de rea, numai că starea de lucruri nu s-a schimbat substanțial timp de secole: nu mai devreme de vara lui 1858 (!), Londra a fost lovită de o pestilență de nedescris, cu epidemii de holeră și febră tifoidă, datorate colmatării resturilor menajere și a deșeurilor industriale deversate în Tamisa. Marele fluviu devine irespirabil și generează o adevărată traumă urbană. Evenimentul mirositor fetid, care a dus la abandonarea în panică a centrului metropolei, s-a numit The Great Stink – Marea Duhoare și a generat regîndirea din temelii a sistemului de canalizare al unui oraș, pe baza purificării apelor menajere. Inginerul Joseph Bazalgette a revoluționat atunci infrastructura londoneză, prin construcția unor canale subterane masive, a unor pompe eficiente și a unor sisteme de filtrare a apei. Mai precis, de-a lungul unei serii de canale interconectate care coborau spre evacuări dincolo de zona metropolitană. Lucrările la sistemele de nivel înalt, mediu și scăzut pentru noile canale de evacuări nordice și sudice au început la începutul anului 1859 și au durat pînă în 1875. Pentru a facilita drenajul, au fost construite stații de pompare pentru a ridica apele uzate de la nivelurile inferioare în conducte mai înalte. Totul pentru binele sanitar și mai ales olfactiv al marii urbe imperiale. În 1940-1941, bombardamentele Germaniei naziste au distrus parțial „opera” lui Bazalgette. Sistemul de canalizare londonez a fost reabilitat tîrziu, după ce poluarea Tamisei atinsese în 1957 cote alarmante și rîul fusese declarat mort biologic.

În decembrie 1952 a avut loc un ultim episod miasmatic londonez, The Great Smog – Marele Smog, soldat cu moartea a mii de oameni. Abia „Legea aerului curat”, aprobată de Parlamentul britanic în 1956, a pus capăt poluării provocate de arderea în case și uzine a cărbunelui de proastă calitate, bogat în sulf.

Transmiterea molimelor prin apa contaminată a putut fi în cele din urmă stăvilită. Şi totuși, în pofida impunerii clare a teoriei germenilor, ei bine, milenara teorie miasmatică, a aerului rău odorat, a avut adepții săi fanatici pînă spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Aceștia au trebuit pînă la urmă să se plece în fața argumentelor microbiene, dar au susținut că factorii de mediu, poluarea, fermentația, putrefacția, mirosul fetid sînt cei decisivi și nu doar acțiunea microbului în sine. Miasmele morbigene puteau să „emane” direct și din organismul bolnavilor, mecanism invocat de-a lungul secolelor pentru a explica contaminarea de la o persoană la alta a suferinzilor internați în spitalele aglomerate. Poate cel mai spectaculos (și straniu) exemplu este cel al lui Max von Pettenkofer, fondatorul Institutului de Igienă de la München. Ferm convins că vibrionul holeric singur nu generează holeră și opunîndu-se cu vehemență teoriilor lui Robert Koch, doctorul bavarez s-a autoexpus unuia dintre cele mai bizare autoexperimente din istoria medicinei. La 7 octombrie 1892, în fața unei asistențe consternate, Pettenkofer a înghițit o gură zdravănă de bulion de cultură plină cu bacili holerici prelevați de la un pacient care murise în urma infecției. O „ciorbă” mirositoare fetidă, dar pe care savantul german a considerat-o inertă, o „apă de ploaie”. Mai mult decît atît, pentru ca „oponentul” Robert Koch să nu-i reproșeze că aciditatea sucului gastric ar putea ucide bacteria, profesorul a mai luat în prealabil și un pansament gastric, bicarbonat de sodiu, menit să-i neutralizeze conținutul stomacal, astfel încît bacteriile să poată acționa nestingherite, fără acidul din stomac. Colegii lui Pettenkofer erau pregătiți pentru un... parastas „sanitar”. Ce-a pățit însă profesorul? Ei bine, spre surprinderea generală, a scăpat cu bine! Aproape cu bine... După o săptămînă de colici abdominale intense, diaree persistentă și cu dovada unei enorme proliferări bacteriene în scaun, medicul german a reușit însă să se repună pe picioare. Incredibil, dar adevărat. Cum a fost posibil așa ceva? Există cîteva explicații plauzibile: ori să fi căpătat o anumită imunitate în urma unor infestări accidentale prealabile și să fi făcut o formă infecțioasă foarte ușoară, ori chiar să fi avut un fel de imunitate naturală eficientă la holeră și să fi fost inițial  asimptomatic. Cert este că oribilul episod a dat reale bătăi de cap exponenților teoriei bacteriene, în frunte cu Pasteur și Koch, care au întîmpinat dificultăți serioase în a-și impune punctul de vedere cu privire la etiopatogenia bolilor infecțioase. Punctul de vedere microbiologic însă s-a impus și apoi a devenit standardul (și stindardul!) înțelegerii epidemiilor la începutul secolului XX. Cît despre cariera lui Pettenkofer, autoexperimentul nu a rămas fără urmări: prestigiul savantului avea să fie știrbit de ridiculizarea de către mediul academic care a impus teoria microbiană a bolilor. Mai mult, starea de sănătate a profesorului s-a înrăutățit constant și, măcinat de depresie și remușcări, s-a sinucis la 10 februarie 1901. La autopsie, cauza morții s-a dovedit a fi o meningită cronică, de natură infecțioasă (!), cu afectarea creierului. Iată că, în acest caz, încăpățînarea de sine nu a mirosit deloc a bine.

Octavian Buda, medic primar psihiatru, este profesor universitar și istoric al medicinei. Cea mai recentă carte publicată: Privirea lui Thanatos (Editura Polirom, 2024).