Balcanism & naționalism: cum ne-am construit literar identitatea?

Cît de balcanici am fost și cît de europeni ne-am străduit să fim, pentru a uita programatic o matrice din care am pornit, în care ne-am format, dar care ne-a făcut să roșim după emancipare? Cîte urme concrete, cît corp are acest concept în literatura noastră? Cît din balcanismul pe care l-am imaginat a fost o formă de exotizare a unei tradiții de care ne-am rupt sau chiar o strategie de autoexotizare, pentru a ne prezenta pe noi înșine, în fața propriilor ochi sau a Occidentului fetișizat, un chip agreabil? Voi căuta cîteva răspunsuri aproximative în ultimele două secole de literatură.

Cultura veche română e o provincie a celei bizantine, dar mai ales post-bizantine: am preluat multe forme discursive ale unei culturi prenaționale, preponderent ortodoxe (omilii, opere parenetice, cazanii, retorica de amvon, letopiseț, pravila etc.), dar cel mai puțin apetit am avut pentru beletristică, fie ea și cu încărcătură moralizatoare. De ce? Pentru că la noi scrisul a avut, în cadrul unei culturi predominant orale, un caracter oficial: s-a scris din nevoi concrete, în biserică și în cancelaria domnească. Lectura a fost o activitate comunitară pînă în secolul al XIX-lea, nu una intimă. Am scris o vreme în slavona bisericească și am folosit pînă dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea alfabetul chirilic – efecte ale apartenenței noastre la „Bizanțul de după Bizanț”. Fanariotismul a fost tot o formă de impregnare cu o cultură balcanică, partea bună a fost că așa am importat și idei occidentale, în special iluministe. Așa a început, cel puțin în Țara Românească și Moldova, aventura emancipării  naționale.

Am dezvoltat în timp o relație tensionată cu balcanismul, care presupune o suprastructură transnațională. După ce ne-am mufat la cultura occidentală, Orientul ne-a devenit dintr-odată străin, ba chiar stînjenitor. În epoca naționalismului, el ne amintea faptul că Balcanii au fost un areal al genezei poporului român – teză care politic nu mai convenea și care a fost și încă este respinsă instituțional la noi. Alexandru Philippide, savantul care a susținut-o cel mai temeinic, cu argumente greu de negat, nu s-a clasicizat în lingvistica noastră academică. Teza a fost reluată recent de Dan Alexe, într-un registru accesibil, fără morga academică – ceea ce nu înseamnă că nu trebuie integrată într-o dezbatere științifică. Prin urmare, Balcanii au însemnat, după proiectul de emancipare națională pașoptist, o tradiție neasumată, aproape prohibită, recuperată rar și atunci de la o distanță care a creat efecte precum pitorescul, exotismul, care sînt rezultatul unei priviri condescendente, superioare, ironice. Elitele secolului al XIX-lea sînt, începînd cu bonjuriștii, francofoni sau germanofoni, amnezici voluntar și stînjeniți de cultura orientală, otomană și fanariotă, în care se formaseră părinții lor. Balcanismul amintea de veacurile de subjugare otomană, iar autori precum Anton Pann (probabil bulgar, deh!) sau, mai tîrziu, Caragiale („ultimul ocupant fanariot”, cum l-a calificat în 1935 un poet mediocru inflamat, Nicolae Davidescu) au fost străini (primul) sau ironici față de retorica patetic-naționalistă.

O reabilitare a tradiției orientalo-balcanice s-a petrecut, paradoxal, într-o altă etapă a naționalismului nostru cultural: în perioada interbelică. Deși marele proiect exista (România dodoloață) și „națiunea” nu mai era atacată din exterior, s-a cristalizat nevoia de a elabora identitatea națională inventînd inamici interni. „Alogenii” și în special evreii au devenit țapi ispășitori, mai ales că nu erau producători de literatură patriotică sau militantă. Cum era imposibil de negat contribuția lor la „cultura națională” și mai ales la emanciparea prin sincronizare, chiar proiectul modernizării a început să fie privit cu mefiență în unele cercuri. Ce i se putea opune? Vechea și mazilita tradiție premodernă. Adică balcanismul, care a fost nu doar reactualizat, ci conotat pozitiv, ca un fond ancestral, arhetipal, al unei identități care nu fusese coruptă de cultura occidentală și de proiectul modernizării, resimțit ca o dereglare, ca o perturbare a „specificului național”. Țarigradul sadovenian e o formă de reconectare nostalgică la sursa bizantină. Crailîcul lui Mateiu I. Caragiale și estetizarea limbii sînt tot o formă de recuperare a unei aristocrații premoderne care se confundă, posibil, cu însăși geneza. Poate cazul cel mai febril de recuperare a tradiției balcanice din perioada interbelică este comis de Ion Barbu, care i-l opune unui „modernism coborît pînă la mizeria lamentației iudeo-române”, pe care îl considera, „aplicat poeziei, de-a dreptul ocară”. Așa încît, a reconecta poezia cu tradiția ei spirituală și lexicală autentică, balcanică, moștenită de la bunicul zidar (amestecul de odă pindarică, turcisme, grecisme și ortodoxie) însemna a o proteja de intruziunile alogene: „Astăzi cînd românii de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene, cumulează pentru ei și urmașii lor, cu gîtlej rebel la atîtea sonorități valahe, tot tradiționalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu constructorul zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradițional, nu e o ideologie la îndemîna oricărui străin botezat, ci o experiență în ascendență”. În acest fel, după decenii de adaptare la un model de civilizație și cultură care încă nu ne devenise propriu (aceea occidentală), Barbu găsea soluția prin retragerea într-un neaoșism, accesibilă numai prin genetică: balcanismul. Cu astfel de idei, nici nu e de mirare că peste nici un deceniu și-a manifestat adeziunea entuziastă la Mișcarea Legionară. Tot în interbelic mai avem un scriitor mai mult balcanic decît român sadea, Panait Istrati, care a vagabondat prin tot spațiul balcanic și i-a conturat geografia literară.

În timpul comunismului, imaginarul balcanic a fost folosit în special ca sursă a unor parabole politice: Princepele sau Săptămîna nebunilor de Eugen Barbu, Cartea de la Metopolis de Ștefan Bănulescu, Calpuzanii de Silviu Angelescu ori Adio, Europa! de I.D. Sîrbu sînt romane care instrumentalizează balcanismul în scopuri subversive.

Mai este balcanismul o sursă a imaginarului literar actual? Aș spune că au rămas rezidual principalele lui ingrediente: exotismul, pitorescul, lumea-spectacol, rîsul-plînsul ș.a. Mai degrabă cinematografia a produs autoexotizare decît literatura.

Bogdan Crețu este prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată: Și fumul se ridică la cer, Editura Polirom, 2026.

Credit foto Ion Barbu: Wikimedia Commons