Să începem cu o certitudine: ca ființe finite, avem conștiința infinității ca pe un dat. Această încredințare că ne aflăm la intersecția dintre cele două coordonate, în chiar vîrtejul amețitor al paradoxului, ne așază într-o ontologie specială. Neliniștiți, dar privilegiați.
Și să continuăm cu o evidență: drumul spre această certitudine e cel mai adesea obturat. Vela gîndului nu se umflă în vîntul libertății, legată fiind cu odgoanele bine strînse ale ignoranței.
Unde, însă, am putea naviga, spre ce țărmuri? Întrebarea se naște din pîntecul matern îngrijorat al prevederii. Ne aducem aminte de Ulise și de portretul centrifugal pe care Dante i-l face în al XXVI-lea canto al Infernului. La vremea lui, poetul florentin nu avea cum să-l citească pe Homer, așa că ia asupră-i îndrăzneala didactică de a-i inventa politropului Ulise un nou destin. Proaspăt scăpat din mrejele magice ale divinei Circe, eroul nostru trăiește un sentiment de totală și definitivă dezlegare. Interogat, osînditul din bolgia a opta mărturisește ce l-a orbit: o viziune – „l’ardore ch’i’ ebbi a divenir del mondo esperto” („a mea ardoare să plec în lume ca să știu și eu”, cum gingaș traduce G. Coșbuc – XXVI, 98). Incandescența dorinței lui Ulise de a cunoaște, probabil mai pe înțelesul vechilor greci, dar inacceptabilă pentru Dante, face din regele insulei Ithaca un soi de arhetip al hybris-ului. Intelectul are limite. Și numai înăuntrul acestor limite rațiunea umană străbate ape liniștite. Ceva mai încolo, în mărturisirea despre sine a lui Ulise, acesta își amintește discursul scurt și înflăcărat prin care și-a convins ciracii să-l urmeze în periculosul necunoscut: „considerate la vostra semenza: fatti non foste a viver come bruti, ma per seguir virtute e canoscenza” („voi fii sînteți ai nobilei semințe și nu născuți spre trai de dobitoc, ci-onoare să cătați și cunoștințe”, în traducerea aceluiași vrednic G. Coșbuc – XXVI, 118-120). Ajungînd la capătul Mediteranei, aproape de Coloanele lui Hercule, Ulise trece de marginea lumii în oceanul necuprins și lipsit de cartografie. Pedeapsa nu întîrzie – după un oarecare, scurt răstimp, corabia se învîrte de trei ori și se scufundă. Tragic, ar fi exclamat grecul. Păcat, ar fi șoptit înfricoșat creștinul.
Să admitem că binecuvîntarea și blestemul pot indica uneori către aceeași realitate. Existența conștiinței limitei e inaccesibilă animalelor, bestiilor, brutelor. Însă nici ardentul suprauman nu se arată receptiv la buna așezare a menționatei limite. Pentru aceste categorii extreme ale spectrului ontologic, atingerea limitei și apoi străpungerea înseamnă o propensiune entuziastă înscrisă în natura proprie, dar e urmată imediat de reversul ei: blestemul, căderea, catastrofa. Singurul pentru care hotarul rămîne intact e acela pentru care, axial, cumpătarea e definitorie. Pentru acesta și doar pentru acesta, limita rămîne exclusiv o binecuvîntare.
Încă o referință din mitografie, din marea literatură: în Metamorfozele ovidiene e versificată în cartea I o cosmogonie interesantă – cosmosul nu iese din hău, precum în alte mituri, ci este însuși haosul, dar complet preschimbat. Zeul anonim al lui Ovidiu introduce în haos o măsură armonizantă, o anume concordia, care face lumea noastră să fie ceea ce este. Mai departe, orice și oricine încalcă această ordine, orice ambiție sau dorință care tensionează și amenință să rupă această lege fundamentală a bunei măsuri își găsește completul și cumplitul destin într-o pedeapsă.
Pedeapsa e persistența cosmosului ordonat. Să nu facem eroarea de a vedea vreo urmă de pesimism aici. Pedeapsa pentru hybris, pentru lipsa de măsură, e doar un alt nume pentru restaurarea locală și generală a lumii ăsteia.
Ca să nu ne aflăm condamnați definitiv la finitudine, limitele există pentru a fi depășite. Ca să nu ne simțim vinovați pentru hybris, limitele există pentru a fi respectate. Capacitatea de a fi dezorientați umple o teribilă parte a subsolului condiției umane. Să presupunem, în numele răscumpărării noastre, că vom fi în stare să găsim o măsură a lipsei de măsură cu care ne putem simți confortabil situați în noi înșine – Frumusețea. Dar asta e altă poveste.
Mario Barangea este cercetător independent și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține recurent cursuri de filosofie și retorică. Următorul Atelier de Retorică: Arta discursului începe pe 8 octombrie.
Credit foto: Wikimedia Commons
