„Vecinii nu-i alegi, ei sînt dați de Dumnezeu. Chiar dacă, pentru alegerea unui loc unde ai vrea să locuiești, ai făcut toate prospecțiunile necesare și te-ai interesat ce vecini vei avea, riscul de a da greș există în continuare, pentru că nu poți să cunoști pe cineva din cîteva vorbe aruncate înainte. Bine, ideal este, vorba unui prieten, să te muți undeva unde să nu ai vecini, undeva pe un vîrf de deal, într-o cîmpie vastă, într-o casă stingheră”, povestește Anton Popescu din experiența sa de pensionar care a fugit din marele oraș ca să se mute „la țară”, la Breaza.
„Pentru mine, vecinătatea înseamnă acum nu doar apropiere în spațiu, ci, mai ales, corespondențe afective. Am construit împreună o familie extinsă, făcută și din oameni care locuiesc aproape. Știu că pare aproape un scenariu SF pentru vecinii din alte colțuri ale lumii, care de-abia se cunosc și comunicarea se reduce la un neutru «bună ziua». Nu știu dacă avem vreun merit sau, pur și simplu, e vorba despre o întîmplare/vecinătate fericită”, ne spune scriitoarea Ana Maria Sandu.
„Blocul meu e țara mea. Proprietarii sînt niște idioți inepți, incapabili să administreze prăvălia. Desigur, prostia e umezeala care atrage igrasia răutății. Proprietarii sînt românii care nu vor să vină chiriașii, străinii, să le spună lor cum să facă treaba. Proprietarii nu vor banii chiriașilor ca să repare ce e stricat, preferă să se strice de tot, după principiul otrăvirii puțurilor și incendierii ogoarelor. Decît să fie bine pentru toată lumea, mai bine să ne fie rău tuturor”, scrie Raluca Feher, într-un text despre foștii ei vecini din România versus vecinii cei noi din Spania.
„Într-un fel, mizam pe faptul că pasul acesta destul de riscant în anii de atunci (tocmai venise criza economică din 2008) era un filtru bun și că-n scurt timp vom face parte dintr-o mică societate «aleasă», în special oameni tineri, la 25-30 de ani, unii deja proaspeți părinți, alții – ca noi – părinți în devenire, o lume ideală în care toți să ne știm între noi, să ne vizităm reciproc la cîte o aniversare, la cîte o sărbătoare sau, fără motiv, la un banal grătar”, povestește scriitorul Mircea Pricăjan despre buna vecinătate dintr-un cartier de la marginea orașului Oradea.
„Din documentele și mărturiile care alcătuiesc volumul Istoria orașului București, editat de Dan Berindei, Florian Georgescu și Alexandru Cebuc, aflăm că orașul a fost dispus ținînd cont în mai mică măsură de stratificarea socială. Aflăm că zona Victoriei, unde locuia protipendada, și cartierul Hanului Galben, care se întindea între strada Iacob Felix și Banu Manta, populat de tîlhari și alte personaje indezirabile din oraș, se învecinau. Această proximitate a lumii bune și a mahalalelor se pare că a fost dintotdeauna un lucru foarte bucureștean și nu ține de gentrificarea recentă a orașului”, explică Ioana Moroșan.
„Ne plîngem unii de alții, ne dăm mesaje pasiv-agresive, dar învățăm să trăim unii cu alții, să negociem spațiul, liniștea și nervii. Poate că tu și avocatul tău, cu tot cu codurile lui, ne faceți un bine: ne împingeți să devenim mai atenți, mai prezenți, mai buni negociatori. Sau cel puțin mai rapizi încărcători de dovezi audio-video pe stick. Vecinătatea e, în cele din urmă, un exercițiu de civilizație. Unul dificil, dar esențial pentru că, dacă-ți ia casa foc, primul care va sări în ajutorul tău e vecinul”, trage o concluzie avocata Laura Cosma.
Cu toții avem povești cu vecini, mai amuzante sau mai triste. Puteți citi cîteva dintre ele în Dosarul de față al revistei.
