Considerat cel mai mare jucător de baschet din toate timpurile, un sportiv de excepție, un exemplar uman supradotat din punct de vedere fizic și extrem de puternic din punct de vedere psihic, charismatic ca un actor de Hollywood, posedat de-a dreptul de ideea de a învinge întotdeauna, Michael Jordan a devenit un caz de studiu cînd vine vorba despre motivație și spirit competitiv în contextul marii performanțe. Interviurile sale, cărțile despre viața lui și, mai ales, documentarul The Last Dance (Netflix, 2020) au întregit cu informații și explicații performanțele lui formidabile: de șase ori campion NBA, de cinci ori cel mai bun jucător al sezonului în NBA, de 14 ori selecționat pentru All-Star Game, de două ori medaliat olimpic cu aur, peste 32.000 de puncte marcate în 1.072 de meciuri oficiale jucate în NBA. Pentru fanii săi (extrem de mulți), Michael Jordan a rămas așa cum scrie pe soclul statuii sale, ridicată în fața sălii United Center din Chicago, locul pe care l-a numit „acasă” pe tot parcursul anilor marii sale performanțe: „The best there ever was. The best there ever will be“. Prima propoziție este o constatare care se bazează pe cifre. A doua este o declarație de dragoste care vine din inimi. Pot să vină foarte bine alți sportivi cu statistici mai bune decît Michael Jordan – de fapt, au și venit –, dar pentru noi el rămîne cel mai bun.
E cert, trăsătura de caracter care l-a condus pe Michael Jordan în viață este un accentuat spirit competitiv. Dar ce zic eu accentuat – în cazul lui este un spirit devorator. Michael Jordan nu poate trăi fără competiție și detestă să piardă. Cînd nu era pe teren, juca orice: cărți, zaruri, ruletă, golf. Antrenamentele de baschet nu erau antrenamente, ci competiții. Cu toți coechipierii și cu sine însuși. Mărturiile colegilor spun că intensitatea antrenamentelor sale era egală cu cea a marilor finale și că îi împingea de la spate, uneori agresiv și ofensator, să fie și ei agresivi și înfometați de victorie. Pe teren, devenea repede o fiară. Cînd a ajuns să fie cel mai bun, nu s-a putut opri și a continuat să se măsoare cu sine. Nu din alt motiv decît acela că îi depășise pe toți. Notez, în treacăt, că e o mare diferență între a fi în competiție cu tine însuți pentru că nu mai ai adversari pe măsura ta, i-ai depășit pe toți, și a fi în competiție cu tine însuți pentru că eviți orice competiție cu ceilalți, cam cum sînt educați mai toți tinerii azi. Diferența este că, în primul caz, avem în față un exemplar uman puternic și în al doilea caz avem în față un exemplar uman fragil. Spiritul competitiv construiește, desigur, performanța. Unii, însă, spun și că, dacă e exagerat, poate deteriora serios substanța morală omenească.
Dintre sutele de exemple de competitivitate pe care le putem găsi în biografia lui Michael Jordan mă opresc la două cazuri. Mi se par două situații cu totul diferite – cel puțin noi, publicul biografiei lui, le judecăm diferit, deși e vorba, de fapt, de același spirit competitiv, de același puternic motor interior care dictează: nu pierd niciodată!
Cazul 1. 1999. Sala de antrenament a echipei de baschet Chicago Bulls. Legendarul Michael Jordan părăsise activitatea competițională de un an. Chicago Bulls, echipa pe care o dusese la victorie, se lupta să rămînă cît de cît relevantă după ce „dinastia” care o dusese de șase ori în șapte ani la titlul suprem se risipise și, mai ales, după ce el, liderul incontestabil, părăsise baschetul. Nu prea reușeau. O echipă ca aceea pe care a condus-o Michael Jordan se strînge o dată la cinci generații. Încercînd să se reclădească, Chicago Bulls adusese un foarte tînăr jucător, de certă perspectivă: Corey Benjamin. Îmbătat de gloria care nu venise încă, gură mare, Corey spune în dreapta și-n stînga că e atît de bun încît îl poate învinge oricînd pe legendarul Jordan într-o confruntare „unu-la-unu”. Jordan află. Într-o dimineață intră în sala de antrenament în care asudase peste zece ani pentru performanțe excepționale și, mai ales, pentru statutul de „cel mai bun jucător de baschet din istorie”, pe care îl obținuse. Sigur, se lăsase de sport, dar nu suporta ideea că cineva ar putea crede că un puști oarecare e mai bun decît el chiar și acum. Ce a fost în mintea lui Corey văzîndu-l pe Jordan revenind în sală și cerîndu-i să joace unu-la-unu, nu știm. Toată echipa Chicago Bulls s-a oprit din antrenament și s-a așezat să se uite. Scurt, bătrînul Michael Jordan, retras și neantrenat, l-a umilit pe tînărul guraliv și antrenat Corey Benjamin. 11-3 a fost scorul. Legenda trăia pentru că orice vorbă, chiar și o fanfaronadă adolescentină, era o provocare. Spiritul competitiv nu lasă neonorată nici o competiție posibilă.
Cazul 2. 2007. Studioul televiziunii americane NBC. Emisiunea The Today Show. Invitați Michael Jordan (M.J.) și fiul său cel mare, Jeffrey (J.J.). Cum Jeffrey cochetează și el cu baschetul, discuția ajunge inevitabil aici.
Moderatorul: Tatăl vostru a adus vreodată spiritul competitiv în viața de familie?
J.J. (rîzînd, întorcînd ochii spre tată): Da. Ne-a învățat că nimic nu e ușor și că tot ceea ce avem trebuie să obținem, nu să ni se dea.
Moderatorul (către M.J.): Nu te poți abține să fii competitiv nici măcar cu propriii tăi copii...
M.J.: Așa este.
Moderatorul (către J.J.): L-ați învins vreodată?
J.J.: Da...
M.J. (intervine imediat): Dar întrebați-l de cîte ori m-a învins. O singură dată!
Moderatorul (spre M.J.): Cînd l-am învins pe tatăl meu la golf pentru prima dată, nu a fost om mai fericit decît el. Cînd te-a învins fiul tău la baschet, nu ai fost fericit?
M.J.: Nu.
Să recunoaștem, primul caz de competitivitate ne place, dar al doilea nu ne place. Întrebarea care se pune, cred, nu este dacă e bine sau nu să ai un spirit competitiv fără limite, un spirit competitiv teribil, care te conduce și te înalță, devorînd, totuși, ceva din tine. Întrebarea este dacă realizări sportive precum cele ale lui Michael Jordan sînt posibile altfel decît sub imperiul unui asemenea spirit competitiv teribil, total. E posibil ca multe dintre acele performanțe excepționale ale semenilor noștri supradotați, care ne stîrnesc admirația și respectul, să nu fi fost posibile dacă aceștia nu ar fi fost sclavii fericiți ai demonului competitivității.
.jpg)
