Medicina a avut dintotdeauna drept scop vindecarea, însă niciodată în istoria umanității ea nu a fost mai eficientă, oamenii nu au avut mai multe șanse de vindecare și nu au trăit mai mult ca astăzi. Pînă spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, pacienții nu aveau prea mari așteptări de la medicină, iar dacă medicul nu reușea să vindece sau să amelioreze o boală, eșecul era privit cu o anumită resemnare, nu cu reproș. Pe atunci, medicina era o profesie onorabilă, dar lipsită de autoritate. Totul s-a schimbat în secolul XX, odată cu perfecționarea vaccinurilor și descoperirea antibioticelor, care au transformat medicina într-o forță de necontestat.
Pacienți doborîți altădată de maladii mortale – de la pneumonii și meningite la encefalite – și-au găsit salvarea în „miracolul” antibioticelor. Tuberculoza sau „ciuma albă”, botezată astfel prin analogie cu Moartea Neagră, primea lovitura de grație în anii ’40, odată cu generalizarea vaccinului BCG (Bacillus Calmette-Guérin, după numele inventatorilor săi) și apariția streptomicinei. Deceniile următoare aveau să aducă biologia și chimia în prim-plan. Arsenalul biologic începea să îmblînzească bacteriile și să corecteze carențele cronice ale organismului. Tot în acești ani, psihofarmacologia pătrundea în labirintul minții prin medicamentele neuroleptice (precum clorpromazina), în timp ce campaniile de vaccinare antipoliomielitică ofereau societății certitudinea unei imunități colective fără precedent.
Valul progresului a atins, inevitabil, și chirurgia. La începutul secolului trecut, esența acestei discipline se limita la extirpare, mai exact la localizarea răului și eliminarea lui cu ajutorul bisturiului. Însă paradigma s-a schimbat radical în 1967, cînd Christiaan Barnard a realizat primul transplant de inimă, transferînd inima unei donatoare în pieptul lui Louis Washkansky. Deși pacientul a supraviețuit doar 18 zile, realizarea lui Barnard a forțat chirurgia să-și depășească condiția de „meșteșug”, inaugurînd era „reparațiilor continue și a înlocuibilității”, ca să împrumut expresia folosită de istoricul Roy Porter pentru a defini acest proces. Astăzi, nu ne mai raportăm doar la intervenții pe cord deschis, ci la o viziune în care corpul devine un ansamblu de piese interschimbabile. Revoluția chirurgicală a fost însoțită de îmbunătățirea capacității de diagnosticare. Instrumente complexe precum microscopul electronic, tomografia, rezonanța magnetică sau ultrasunetele au oferit științei medicale o precizie pe care, în urmă cu un secol, puțini ar fi îndrăznit să o plaseze în sfera posibilului. În fine, tehnologia laser a rafinat actul medical pînă la scara milimetrică a microchirurgiei, iar noile tehnologii de editare genetică au împins medicina spre inovații mărețe și noi angajamente.
Aceste realizări nu au apărut din neant. Noul își are rădăcinile în trecut. Medicina s-a reconstruit constant pe fundația succeselor și eșecurilor trecute, înlăturînd teorii false și propunînd noi ipoteze. Să ne uităm doar la contribuțiile secolului al XIX-lea, cu progresele sale în igiena publică, bacteriologie, anestezie și antisepsie. A contat foarte mult și factorul politic, care a investit treptat în îmbunătățirea stării de sănătate. Efervescența științifică a continuat firesc în zorii secolului XX, marcat de descoperirea razelor X și a insulinei, de descifrarea rolului vitaminelor și al hormonilor sau de primele chimioterapii. În același timp, s-au făcut și pași teribili, cum a fost cazul „terapiilor prin șocuri” pentru atenuarea tulburărilor psihice.
Paradoxal, tocmai acum, cînd bătălii importante au fost cîștigate, medicina se confruntă cu îndoieli și dezavuări sociale. Eșecurile, fie ele punctuale sau sistemice, nu fac decît să alimenteze o neîncredere difuză, dar reală în societate. Episodul „talidomidei” sau derapajele primelor terapii genice au rămas întipărite în memoria colectivă ca avertismente brutale asupra limitelor etice, tehnice și farmacologice, în timp ce incidența bolilor iatrogene – acele suferințe provocate de actul medical – a cunoscut o creștere îngrijorătoare. În paralel, în ciuda investițiilor masive, progresele în tratarea cancerului, a bolii Alzheimer sau a schizofreniei par să bată pasul pe loc, sfidînd optimismul tehnologic și farmacologic al deceniilor trecute. Deși boli vechi, precum variola, au fost eradicate, altele, cum ar fi difteria, ciuma și holera, recidivează în țările sărace. În fine, experiența recentă a pandemiei de COVID-19 ne-a reamintit cît de vulnerabili sîntem în fața agenților patogeni.
Multe din criticile actuale ale medicinei par să rezide în însăși natura sistemului. O instituție medicală în plină expansiune, aflată în fața unei populații tot mai sănătoase (stare datorată tocmai succeselor ei), încearcă, din diferite motive (economice, politice, științifice, sociale), să controleze evenimente firești ale existenței umane. Menopauza sau procesul de îmbătrînire devin obiective terapeutice, riscurile de boală sînt metamorfozate în maladii, iar afecțiuni banale sînt supuse unor proceduri disproporționat de sofisticate. Alte contestări provin din dileme legate de scop și direcție pe care le traversează medicina ca urmare a progresului și a așteptărilor nerealiste, alimentate deopotrivă de breasla medicală, de pacienți și de mass-media. Din Antichitate pînă în pragul Primului Război Mondial, obiectivele medicinei au fost clare: combaterea bolilor letale, asistarea nașterilor și gestionarea durerii. Astăzi, tocmai pentru că și-a atins obiectivele istorice, medicina pare victima propriului succes, iar pe măsură ce importanța ei crește, obiectivele ei devin tot mai difuze. Medicina nu se mai mulțumește să vindece, ci dorește să rescrie gramatica biologică a supraviețuirii.
Însuși conceptul de medicalizare a devenit foarte controversat. Deși termenul s-a impus în vocabularul critic al modernității abia în a doua jumătate a secolului XX, rădăcinile lui se întind pînă în zorii epocii moderne. Atunci, fenomene atribuite supranaturalului, precum vrăjitoria ori posesiunile demonice, au început să primească explicații clinice. Un pionier al acestei interpretări a fost doctorul olandez Johann Weyer, care, în 1563, propunea o grilă de lectură naturală a „posedării”, descriindu-le pe așa-zisele „vrăjitoare” drept firi „melancolice și smintite”. Ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, cuvîntul a căpătat mai multă consistență: dincolo de simpla patologizare a comportamentelor „exaltate”, medicalizarea a început să fie percepută ca o formă subtilă de control social, camuflată sub necesitatea accesului la serviciile de sănătate. Astăzi, granițele acestui proces s-au dilatat pînă la contopirea cu aspecte din viața cotidiană. Nașterea, bătrînețea, tristețea sau banala oboseală sînt gestionate aproape exclusiv prin lentilă clinică. Oare nu e prea mult? Gînditori precum Ivan Illich sau Michel Foucault au descifrat în această expansiune nu atît un triumf al științei, cît o formă nouă de dependență culturală, în care însăși experiența vieții ajunge să fie validată doar prin prisma intervenției medicale.
Într-un sistem în care pacientul este redus adeseori la un set de date de laborator, nu e de mirare că o parte a publicului din România dezertează din sistemul public de sănătate și se orientează spre terapiile medicinei alternative, sedus în primul rînd de promisiunea unei abordări mai umane. Practicile holistice reacționează la latura tehnologizată a medicinei științifice. Ele promit să trateze nu doar simptomul, ci „întregul”: trupul, mintea, stilul de viață, ba chiar și ecosistemul social al individului. Încet-încet prinde contur un nou tip de diagnostic: nu mai vorbim despre boală în sens clasic, ci despre un „dezechilibru energetic”. Oboseala devine lipsă de energie, anxietatea – blocaj energetic. Noua înțelegere a bolii nu este doar de ordin semantic. Termenul de „energie” posedă un avantaj strategic redutabil: reușește să pară, simultan, științific și vag, tehnic și accesibil. El nu pretinde demonstrații riguroase, însă emană o aură de siguranță și legitimitate. Poate fi invocat ca panaceu explicativ pentru orice – de la starea de epuizare în urma unei zile de muncă pînă la tensiunile dintr-o relație de cuplu. În această logică, „energia” funcționează ca o punte între rigoarea clinicii și fluiditatea experienței cotidiene, iar aproape orice stare devine interpretabilă și, implicit, tratabilă.
Mai mult, practicile holistice își construiesc legitimitatea prin apelul la moșteniri ce vin din trecut. „Forța vitală perturbată” a lui Georg Ernst Stahl și Samuel Hahnemann a fost transformată de promotorii curentului holist în „blocaj energetic”. Însă această legitimare nu înseamnă validare științifică, ci mai degrabă o adaptare culturală la nevoi psihologice și sociale. Paradoxul rezidă în faptul că practicile holistice, deși se prezintă drept o formă de rezistență în fața medicalizării excesive, contribuie discret, dar decisiv, la expansiunea ei. Asistăm la mutația descrisă de sociologi precum Peter Conrad sau Robert Crawford: deplasarea de la tratamentul bolii către optimizarea neîncetată a stării de bine. Nu mai este suficient să fii sănătos, trebuie să fii „optimizat”: să ai energie și să funcționezi la parametri ideali. Această coexistență nu este lipsită de riscuri evidente: de la generalizarea pseudoștiinței la întîrzierea unor tratamente eficiente.
În consecință, e limpede că medicina nu poate acoperi întreaga complexitate a vieții umane, dar nici nu poate fi înlocuită de narațiuni seducătoare despre energii invizibile. Marea provocare a medicinei secolului XXI nu va fi neapărat extinderea posibilităților tehnologice, ci capacitatea ei de a-și trasa propriile obiective și de a-și recunoaște limitele.
Lidia Trăușan-Matu este istoric și lector la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Cea mai recentă carte publicată: Iuliu Barasch. Medicină de pionierat în Țara Românească, Editura Corint Books, 2023.
