Contratimp

Cînd m-am hotărît să scriu acest text, primul meu impuls a fost să explic, negru pe alb, că nu-mi pasă de competiție. Că n-a contat niciodată pentru mine. Că mi-e chiar frică de cuvîntul ăsta – parcă sună ascuțit, greu, impersonal. Simțeam că nu mă definește și că nu mi-a dictat niciodată acțiunile.

Am fost o adolescentă aproape rebelă, dar nu dintre cele care își dau ochii peste cap la ore sau fug de-acasă. M-am revoltat altfel: refuzînd să intru în competiții pe care nu le înțelegeam. Profesorii din gimnaziu m-ar fi descris, probabil, ca promițătoare, dar imprevizibilă. Ajungeam la olimpiade fără să le fi cerut vreodată. Mergeam doar ca să nu dezamăgesc pe cîte cineva – o profesoară care mă simpatiza pentru curaj, o altă profesoară de mate care spunea că „am ceva”, deși rareori mă pregăteam cum trebuie pentru că nu-mi plăcea. Competiția era o ușă deschisă, dar pe care n-am intrat niciodată convinsă.

Mama avea o vorbă cînd eram mică: „Tu ești în competiție doar cu tine“. Și poate că vorba asta, spusă de multe ori cu drag, dar și cu un soi de admirație temătoare, m-a ajutat să-mi creez un scut. Nu voiam să fiu „cea mai bună”, voiam să fiu diferită. Să știu un pic din toate. Așa am ajuns să încerc toate activitățile extracurriculare din Bucureștiul acelor ani: dans, teatru, limbi străine, voluntariat, cluburi de dezbatere, cursuri de foto, de muzică. Nu rămîneam prea mult într-un loc, dar aveam senzația că mă descopăr în bucăți.

Coșmarul meu erau mediile de 10. Sună absurd, dar mi se părea că mă comprimă într-o imagine care nu-mi aparținea. Într-un sistem unde toată lumea părea în maraton spre „cel mai bun liceu”, eu alergam pe o potecă paralelă, fără finish, dar cu multe popasuri.

Cînd ai mei m-au mutat la școala franceză, în Băneasa, m-am simțit ruptă nu doar de colegii din generală, ci și de orașul în care îmi croiam viața. Brusc, eram elevă într-un sistem care funcționa altfel. Nu făceau topuri, nu aveau clasamente, nu vorbeau despre olimpiade. Am muncit mult în primii ani – la istorie și geografie stăteam cu dicționarul în brațe și cu mama alături, traducînd cuvinte dintr-o limbă în care nu visam încă. Și totuși, n-am simțit că mă lupt cu cineva. Unii colegi mă ajutau. Profesorii veneau după ore să vadă dacă am înțeles lecția, îmi traduceau în română exprimările greoaie. Mai tîrziu, cînd mi-au propus să sar un an, mi s-a părut o glumă. Abia mă obișnuisem. De ce m-aș grăbi?

Ani mai tîrziu, într-o seară de vară, la Cozerie, în curtea de la J’ai Bistrot, l-am ascultat la căști pe Doru Pușcașu povestind cum a început Om la Lună, una dintre trupele pe care plîng sau rîd de trei ani deja. Vorbea cu o relaxare care m-a lovit pe dinăuntru. Nu despre lipsa de ambiție era vorba, ci despre încredere în propriul ritm, în idei care nu trebuie să fie „cele mai bune” ca să merite încercate. Atunci mi-am dat seama cît de tare sînt, de fapt, în competiție cu mine. Cu versiunea aia a mea care nu greșește. Cu vocea aia interioară care zice: „Nu te arunca dacă nu e sigur că iese”.

La noul meu job, după cîteva zile aparent bune, nu puteam dormi noaptea. Eram sigură că am greșit ceva. Că se va observa. Că n-am fost „destul de”. Și nu pentru că cineva îmi cerea asta, ci pentru că eu, în fiecare dimineață, mă așezam la linia de start cu mine din ziua precedentă. Așa am înțeles că uneori competiția nu vine din afară, ci dintr-un gol interior care îți tot șoptește că n-ai făcut destul. În liceu, cînd în jurul meu începuse marea agitație pentru facultăți, eu am tăcut. Nu pentru că nu-mi păsa, ci pentru că mă întrebam dacă vreau să mă compar cu ceilalți sau doar să mă aleg pe mine, din nou și din nou.

Acum, competiția e între mine și varianta mea de ieri. Între ce îmi propun și ce reușesc. Între cine eram în liceu, cu libertatea aceea haotică, și cine sînt azi, într-o viață în care caut echilibru între muncă, iubire și dorința de a simți totul mai profund. Mă întrec cu mine însămi, dar fără cronometru. Fără podium. Vreau doar să iubesc mai mult, să creez mai liber, să trăiesc mai prezent. Mă lupt cu propria mea nehotărîre. Cu dorința de a face totul. De a spune „da” la toate ideile care-mi trec prin cap, la toate planurile care mi se par cîndva „cele mai bune”. Îmi e greu să aleg. Îmi e greu să prioritizez. Și poate cea mai grea luptă e cu propria mea etică – vocea aceea care veghează atent asupra tuturor deciziilor mele și care mă obligă să mă întreb constant dacă fac bine, dacă fac corect, dacă nu cumva puteam face altfel.

Competiția asta nu se termină niciodată cu un rezultat clar. Nu cîștig. Nu pierd. Doar învăț. Că uneori, mai important decît să performez, e să aleg. Să respir. Să accept că nu pot face totul perfect, și că nu trebuie. Dar și că standardele mele, oricît de inconfortabile uneori, spun ceva esențial despre cine sînt.

Cea mai grea competiție n-a fost niciodată cu ceilalți, ci cu nevoia mea de a nu mă dezamăgi – pe mine, cea de acum, și pe mine, cea care am fost.

Alexia Uscatu a studiat management cultural la Universitatea Bocconi, în Milano. Acum încearcă să-l practice cu sens, aici.

Credit foto: Wikimedia Commons