Cu siguranță că strigoii/vampirii sînt creaturile înfricoșătoare cele mai răspîndite în spațiul balcanic, ca, de altfel, în întreaga lume. Imaginea mortului viu, menit să se scoale din mormînt sau care este adus la viață în urma unor greșeli de ritual făcute de ai lui, îi bîntuie mereu pe oameni (trupul răposatului nu fusese supravegheat și pe deasupra lui trecuse o pisică sau un cîine sau, dacă el era cunoscut a fi fost vrăjitor, la moarte nu i se făcuseră practicile de destrigoire necesare). Nu doar numele lor sînt diferite în spațiul balcanic, ci și funcțiile lor.
Avînd numele de vampir, ca în sîrbă, sau strigoi, ca în română, demonul este o imagine tipică a coșmarului, succubus sau incubus care întreține relații sexuale cu parteneri de sex opus. Cel mai adesea, ca în cazul zmeului sau zburătorului la români, se reîntorc la iubită sau la soție, dar pot ataca și fete și femei din afara familiei. La bulgari, albanezi și sîrbi sînt menționați copii născuți din această relație – vampirdjia, dhampir, vampirovici – care au capacitatea de a-i vedea și a-i distruge pe vampiri. Pe de altă parte, moroii, întîlniți la români (în cea mai mare parte a țării este chiar un sinonim total pentru strigoi), sînt sufletele copiilor care au murit nebotezați, dar mai ales ale celor născuți de o tînără nemăritată și uciși sau îngropați de vii. Conform credințelor populare, moroii sînt demoni extrem de puternici, datorită statutului lor de ființe liminale – nici oameni, nici diavoli: „E mai rău ca dracul, că dracul de cruce fuge, dar moroiul nu, căci el e din creștin”. Numele de vampir vine de la populațiile turcice (tătari, găgăuzi, turci etc.), unde ubîr, vupîr, maiskai kupkîn (cf. și rom. căpcăun) este o ființă demonică, mare consumatoare de sînge omenesc. Vampirul tătarilor este deosebit de periculos pentru femeile însărcinate, cărora le poate răpi copii din pîntece. Alte acțiuni specifice sînt: furtul copiilor, al laptelui vitelor, trimite boli oamenilor, suge sîngele animalelor etc.
Pentru ca mortul să nu se întoarcă singur de la groapă (adică pentru a nu mai dobîndi un alt suflet), uneori din prea multă dragoste pentru cei rămași în viață, era nevoie să se apeleze la tot felul de practici menite să‑i oculteze posibilitățile de revenire, prin nerecunoașterea drumului. De aceea, mortul era uneori scos pe fereastră, sau pe o ușă specială, spartă în zid cu prilejul înmormîntării (care era mai apoi acoperită), sau, mai mult, e bine chiar ca la întoarcere oamenii să vină de la cimitir pe altă cale.
Prin tradiție, conform credințelor populare, deveneau strigoi după moarte vrăjitorii, vîrcolacii, solomonarii etc., adică toți cei care, încă din timpul vieții, fuseseră cumva în contact cu lumea cealaltă, cu reprezentanții ei, și acum erau fie pedepsiți să zăbovească în acest univers, fie ei înșiși doreau să rămînă aici în continuare, pentru a‑și pune în practică maleficiile. De aceea, în cazul morții vrăjitorilor, se realizau practici speciale de destrigoire, de anulare a ascendentului demonic sau, cel mai adesea, de anihilare a puterii nefaste a duhului, care primea sarcini „imposibil” de rezolvat în logica lucrurilor (după ce era pus în sicriu i se puneau pietricele în ochi, urechi, nas, gură, sub unghii; i se punea mei în poală și era înconjurat cu un rug; pe drumul spre cimitir se presăra mei. Dacă totuși oamenii rataseră aceste proceduri, mai rămînea una, finală, cînd se convinseseră deja de activitatea strigoiului: era vorba dezgroparea lui, de înfigerea unei țepușe în inimă sau chiar scoaterea și frigerea inimii, care era mai apoi consumată de membrii familiei agresate.
Cronologic, cei atestați mai devreme, încă din secolul al XVIII-lea, sînt vampirii sîrbi, dar specialiștii au ignorat Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, care la 1717, deci cu mult mai devreme, atestă un număr însemnat de personaje mitologice locale, printre care se numără zburătorul – „însemnează cel ce zboară. Ei zic că este o nălucă, un om tînăr, frumos, care vine noaptea la fetele mari, mai ales la femeile de curînd măritate și toată noaptea săvîrșește cu dînsele lucruri necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de alți oameni, nici chiar de cei care îl pîndesc. Iar noi am mai auzit că unii bărbați însurați mai inimoși au prins asemenea zburători și, cînd au aflat că sînt făpturi cu trup ca și alții, i-au pedepsit cum li se cădea” –, miazănoaptea – „se numește miazănoapte și zic că este o nălucă ce umblă pe la răspîntii de drum de la asfințitul soarelui și pînă la miezul nopții, luînd înfățișare de la animale de tot felul, pierind apoi iarăși” și tricoliciul: „Este tocmai ceea ce la franțuji înseamnă loup garou. Ei zic că cu meșteșugul vrăjilor oamenii se pot preface în lupi și alte fiare sălbatice și că pot să-și însușească în așa chip firea acestora, că pot să se năpustească asupra oamenilor și dobitoacelor și să-i sfîșie”. Oricum ar fi, credința în aceste făpturi este mult mai veche, răspunzînd pe deplin spaimelor firești ale oamenilor.
În afară de strigoi și vampiri, zona mai cunoaște un alt personaj monstruos care își face apariția în perioada Crăciunului: este vorba de kallikantzaros, la greci, sau karakongiol, la bulgari, greci și macedoneni. Sînt născuți chiar în ziua de Crăciun și se prezintă ca niște ființe aproape animalice, predispuse la crize periodice de furie, coincizînd exact cu ultima săptămînă din decembrie, în timpul căreia aleargă cu părul zbîrlit de colo‑colo, fără să‑și găsească liniștea. Imediat ce văd pe cineva îi sar în spate, îl doboară la pămînt și‑l zgîrie cu unghiile (încovoiate și foarte lungi, întrucît nu și le taie niciodată) pe față și pe piept, întrebîndu‑i: „Cîlți sau plumb?”. Dacă victima răspunde „cîlți”, atunci este lăsată în pace; dacă răspunde „plumb”, însă, este maltratată pînă rămîne la pămînt pe jumătate moartă. În folclorul grecesc, kallikantzaroi sînt ființe monstruoase, negre și păroase, cînd gigantice, cînd foarte mici de înălțime, înzestrate de obicei cu anumite părți animale: urechi de măgar, copite de capră, cozi de cal. Adeseori sînt orbi sau șchiopi; aproape întotdeauna sînt masculi înzestrați cu organe sexuale enorme. Apar în perioada celor douăsprezece zile dintre Crăciun și Bobotează, după ce au stat sub pămînt tot anul, ocupați să roadă copacul ce sprijină lumea, dar nu reușesc niciodată să ducă la bun sfîrșit treaba.
Antoaneta Olteanu este etnolog, traducător și profesor la departamentul de Filologie Rusă și Slavă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București. Cea mai recentă lucrare publicată: Mitologie română, vol. 1-3, Editura Cetatea de Scaun, 2021.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
