În 1350, în conacul ei de pe coasta de răsărit a Angliei, dame Beatrice Luttrell își făcea bagajele pentru o călătorie la Roma. Soțul său, al cincilea baron de Irnham, își dorea un moștenitor, iar ea nu reușise încă să se achite de această datorie, așa că plănuise să atingă Vălul Veronicăi din Basilica Sfîntul Petru și să se roage pentru o minune.
Bagajele ei însemnau cufere din lemn dur de stejar, întărite cu mai multe rînduri de drugi de fier care aveau rolul de a proteja conținutul de șocurile și loviturile de pe drumurile desfundate, în căruțe fără arcuri sau direct pe spinările catîrilor. Pe dinăuntru, cuferele erau căptușite cu pînză, iar pe dinafară erau îmbrăcate în piele de taur tratată cu ceară de albine, ca să le facă impermeabile. Călătoria însemna inclusiv zile de mers prin ploaie, depozitare prin noroi sau prin calele pline de igrasie ale corăbiilor.
Ne aflăm în plină perioadă a vacanțelor, așadar trollerele noastre probabil că se află prin apropiere. Ar fi amuzant să le aruncăm o privire și să încercăm o comparație. O femeie ca dame Beatrice, stăpîna unora dintre cele mai mari domenii din Anglia, baroneasă și aparținînd unei faimoase familii nobiliare, ar călători azi cu un troller Samsonite cu carcasa din polimer rigid, dar maleabil, care se îndoaie la impact și revine la forma inițială fără probleme, astfel încît să nu-i sară inima din piept cînd îl zărește sosind pe bandă, în aeroport.
Totuși, dacă nu am avertiza-o, ar fi foarte surprinsă să afle că există o limită de 20 kg pentru bagajul ei de cală sau că nu poate lua cu ea lichide în recipiente mai mari de 100 ml. Dame Beatrice călătorește cu scaunul ei de acasă, cu pernele umplute cu puf de gîscă, cu salteaua ei din lînă și cu vesela de argint. Nu este la prima călătorie și știe bine că din hanurile cele mai luxoase poți pleca cu păduchi, purici sau ploșnițe. A văzut cu ochii ei cum farfuriile erau mai mult curățate cu miez de pîine decît spălate cu adevărat, înainte să fie așezate în fața mușteriului următor.
În plus, ghidurile de călătorie medievale sfătuiau călătorii să-și aducă de acasă vin, pentru că cel mai adesea apa de pe marile drumuri negustorești nu era bună de băut, și să se asigure că au provizii suficiente, să nu se bazeze numai pe mîncarea din hanuri. Așadar dame Beatrice mai încărcase în căruțe saci cu pesmet uscat de două ori, ca să reziste la drum lung, carne uscată frecată cu frunze de pelin, ca să țină muștele departe, și butoiașe cu vin. Nu vă grăbiți să vă imaginați cum ar fi să puteți strecura prin trollere un termos cu margherita ori negroni, pentru că vinul din bagajele călătorilor de odinioară avea mai mult rol dezinfectant în cazul apariției unor probleme de stomac. Nu era băut de plăcere, seara în fața hanului, sub cerul plin de stele, ci era băut ca tratament cînd (nu dacă) făceau vreo enterocolită sau vreo toxiinfecție alimentară.
Dame Beatrice făcea parte dintre zecile de mii de pelerini care intrau anual în Roma. Anul în care este documentată plecarea ei – 1350 – chiar a fost un an deosebit de aglomerat, pentru că Europa tocmai ieșea dintr-o molimă de ciumă, iar supraviețuitorii începeau să-și reia viețile și să simtă nevoia să se arate recunoscători. Conform unei bule papale mai vechi, anul 1350 era An Sfînt, cînd pelerinii ajunși la Roma urmau să primească iertarea tuturor păcatelor dacă vizitau cele trei basilici din ghidul de călătorie și își lăsau contribuția la fiecare. Vălul Veronicăi a strîns cele mai mari sume în acel an. Cronicarii vremii descriu mulțimile ca fiind uriașe și afirmă că pelerinii veneau în număr atît de mare, încît străzile Romei erau blocate, iar oamenii se călcau pe picioare pentru a ajunge în fața relicvelor.
Nu toți călătoreau însă cu întreaga gospodărie după ei, ca dame Beatrice. Călătorul obișnuit avea o traistă din pînză sau piele, în care se afla nelipsitul pesmet de călătorie (același cu pesmetul de război), brînză tare, felii de pastramă și o ploscă plină cu vin. Hainele de schimb erau un lucru pe care călătorii de acest tip nu-l luau în calcul. Foloseau mantaua groasă de lînă nu doar ca vestimentație, ci și ca sac de dormit și boccea în care dimineața își împachetau bagajul și porneau mai departe. Pentru acești călători, noțiunea de bagaj era sinonimă cu minimul necesar supraviețuirii.
Cu toate acestea, în ciuda spațiului limitat din traiste, niciodată nu lipsea un obiect esențial: ghidul de călătorie. Le avem și noi astăzi, numai că se numesc „Am fost acolo”, TripAdvisor, AccuWeather sau Google Translate. Punem telefonul în buzunar, încărcătorul în gentuța mică de luat în cabina avionului și sîntem gata. Călătorul de acum 600 de ani împăturea strîns broșura, o strecura la piept și se simțea pregătit. Avea acolo lista rîurilor cu apă otrăvitoare, a mănăstirilor unde se putea dormi o noapte gratis, fraze utile în limbile țărilor prin care avea să treacă, programul de vizită la relicve, detalii despre taxele care trebuiau plătite pe la poduri sau prin porturi, ratele de schimb monetar, punctele din care se putea lua un interpret la un preț bun sau lista cu obiecte care nu trebuie să lipsească din bagaj (lămîi, care alungă insectele, un drug de fier, dacă înnoptezi cumva sub cerul liber și nu ai de ce să-ți priponești calul).
Sînt sute de ani de cînd încercăm să ținem în frîu anxietatea organizării bagajelor. Este timpul să acceptăm că ceva ne va scăpa, iar acesta nu este un motiv de panică, ci de povești pentru mai tîrziu. Nu uitați totuși crema SPF30, cablul de date, gelul dezinfectant, căștile pentru telefon, elasticele de păr, șervețelele umede, balsamul de buze cu SPF, cardul, buletinul, cartea (recomand Ghid de călătorie în Evul Mediu, de Anthony Bale, Drumurile mătăsii, de Peter Francopan sau Istoria Evului Mediu, de Georges Minois).
Simona Antonescu este scriitoare.
