Cînd, la începutul anilor ’90, Silviu Brucan afirmase într-o emisiune televizată că vom avea nevoie de 20 de ani ca să înțelegem democrația și ca țara noastră să se schimbe în mod radical, toată lumea s-a bosumflat – de ce atît de mult? Și, mai ales, ce poate fi atît de greu? După ce scăpaserăm de un regim totalitar, deja ne consideram o societate democratică – „o democrație originală”, e adevărat, cum au numit-o unii atunci. Noii politicieni și elitele intelectuale predau „lecții” de democrație, oamenii obișnuiți o exersau prin greve și manifestații precum cele din Piața Universității, iar nouă, copiilor, ni se spunea la școală „că ni s-a urcat democrația la cap”, atunci cînd nu ne comportam conform regulilor moștenite din vechiul sistem. Totuși, cum se poate „învăța” democrația, mai ales într-o societate care nu a avut de-a lungul istoriei o lungă experiență democratică? Cum putem transmite principiile democrației generațiilor următoare pentru a avea cetățeni cu spirit civic și democratic care să voteze în cunoștință de cauză? Și, mai ales, în ce măsură democrațiile actuale sînt un eșec?
„Luptîndu-ne cu dificultățile de a capta spațiul politic într-un enunț, am putea spune, tentativ: spațiul politicului, spațiul public, este spațiul noului, al configurării eului meu laolaltă cu ceilalți și datorită lor, al lucrurilor cu adevărat interesante, al ținerii-minte – al nemuririi împreună. Spațiul lui «noi»”, explică profesorul Bogdan Mincă.
„Da, educația politică funcționează și este o reală nevoie de ea. Dar practicată prost și avînd la bază așteptări nerealiste, educația politică se transformă într-un eficient agent al polarizării și radicalizării. Ea nu este arma la care partidele să recurgă atunci cînd își epuizează capitalul de convingere a propriului electorat și nici soluția magică la toate problemele sistemului politic. Nici o înțelegere reducționistă a acesteia – ca simplu proces de debunking & fact-checking – nu ajută. Votanții lui George Simion nu-și vor schimba brusc opțiunea electorală doar la aflarea veștii că scara dosită nu duce, totuși, spre cer”, scrie Serafim Armanca.
„Cele mai recente statistici indică însă faptul că mai bine de 40% din tineri ar accepta un regim autoritar. Ceva nu facem bine în școală. Dacă îmi îngăduiți o comparație, e ca atunci cînd ai un adult, fost olimpic la chimie, actualmente antivaccinist înfocat. Ai transmis informația, ai evaluat-o, copilul a învățat-o bine (în cel mai fericit caz), dar nu a înțeles nimic din ea”, afirmă profesorul de istorie Marcel Bartic.
„Cînd vine vorba despre gradul şi modurile de implicare ale tinerilor ȋn procesele democratice din România, datele sînt puţine, iar tabloul complex şi deconcertant. Avem puţine certitudini, ȋnsă una dintre ele este că, ȋn comparaţie cu media UE şi SUA, tinerii se implică mai puţin ȋn viaţa democratică, iar atunci cînd o fac, preferă moduri alternative (ȋn special cu o activitate ţintită ȋn social media), acţiuni punctuale şi activism de factură civică mai degrabă decît modurile tradiţionale, instituţionale de implicare ȋn viaţa democratică. Decalajul României faţă de alte ţări şi zone ale lumii nu e, poate, chiar surprinzător dacă ţinem cont că numeroase studii indică importanţa educaţiei democratice de calitate de la vîrste mici, un aspect la care, trebuie să spunem, nu excelăm”, scrie Doru Căstăian.
În Dosarul de față încercăm să găsim răspunsuri legate nu doar de rolul educației politice, dar și de modurile în care oamenii de astăzi mai înțeleg, acceptă sau resping democrația.
