● Străinii nu pricep, pe bună dreptate, cum noi, organizatorii de evenimente din RO, nu știm cu măcar 6-8 luni de zile înainte ce buget avem. Nu e nimic neobișnuit în atitudinea lor, e pura normalitate. Cred despre noi că sîntem niște aiuriți, boemi care habar n-avem ce facem. E o jumătate de adevăr aici, noi chiar habar n-avem în ce ne băgăm cînd începem! Din perspectiva finanțării, surprizele sînt neplăcute în majoritate și se țin lanț. Să explic sumar. Bugetul anului în curs se comunică prin februarie-martie, dar în unii ani dimensiunea alocării capătă certitudine abia în aprilie. E unul dintre motivele pentru care toate festivalurile se aglomerează în octombrie, noiembrie și, oricum ai face, tot te intersectezi ori suprapui de-a dreptul cu altcineva din branșă. Au fost și circumstanțe cînd în același oraș s-au desfășurat concomitent nu două, ci trei reuniuni, spre disperarea publicului care nu mai știa încotro s-o apuce. Să revin la punguța cu bani. În anii predictibili, suma rămîne cea anunțată inițial. În anii mai puțin buni, iar aceștia au cam devenit norma, prin mai-iunie vine peste noapte cîte-un OUG care-ți ia înapoi ori îți blochează o parte din ce credeai că ai. Musai reconfigurezi programul. Peste vară e mai liniște, decidenții au și ei vacanță, dar cum vine toamna, cum vin și alte OUG-uri cu restricții. Pe la final de septembrie-octombrie, ca în ultimii trei ani. În 2025, abia terminasem Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași și nu mai aveam voie să facem nici o plată! Cu ai noștri, români, ne descurcăm, știu care-i situația, pricep și așteaptă, dar invitaților din afară ce să le spui, ca să nu pari bizar de-a dreptul?
● La festivalurile concentrate pe artele spectacolului, costurile sînt considerabil mai mari decît la alte tipuri de evenimente culturale. Explicația vine din însușirea teatrului de-a fi o artă colectivă în care, pentru ca actorii să se vadă, sînt necesari cam tot pe-atîția oameni, dacă nu mai mulți. Tehnicienii de scenă, despre ei vorbesc, de la cei care instalează decorul, pregătesc costumele și recuzita, la cei care gestionează luminile ori partea sonoră, sînt indispensabili, componenta invizibilă, tăcută, dar activă în expunerea artistică din cadrele scenice. Să exemplific: în 2025, am deschis ediția „Putere și vulnerabilitate”, după un prolog în două părți, cu Zbor deasupra unui cuib de cuci (Teatrul Nottara București), o echipă de 40 de artiști (actori, regizor) și tehnicieni, șoferi – adică transport (bilete de avion, două microbuze și TIR pentru decor), cazare, onorarii, pentru două ore și un pic de spectacol. Dar ce spectacol!
● O altă categorie la „impredictibile” e cea a bagajelor. Una dintre companiile teatrale care venea din UK a preferat să expedieze prin Royal Mail un dispozitiv necesar în spectacol, pentru a scădea numărul de kilograme de la cală. L-au trimis din vreme, și bine au făcut, deoarece la vreo săptămînă primesc mesaj de înștiințare de la poșta regală: „Conținutul a fost considerat periculos și a fost distrus”! I-am depanat aici. O companie teatrală americană zbura din Boston via Londra, cu British Airways, iar una dintre valize s-a rătăcit. N-au recuperat-o niciodată, li s-au plătit despăgubiri, problema era că ea conținea costume și recuzită. Le-am refăcut.
● M-am preocupat de-a lungul anilor să decupez FITPTI în peisajul festivalier de gen prin exclusivități naționale, artiști și spectacole care veneau în România pentru prima oară și doar la Iași. Bread and Puppet este una dintre ele, Joël Pommerat alta, cu un spectacol care dechisese Avignon-ul cu două sezoane înainte, marionete vietnameze pe apă, teatru de hîrtie, artiști care colaboraseră cu Bertolucci sau Fellini etc. Mulți dintre ei au fost ulterior invitați în alte festivaluri din România, sîntem trendsetters. La Bread and Puppet, pîinea de la final pe care actorii o împart cu spectatorii e frămîntată și coaptă de fiecare dată de cineva din ansamblu, făina și maiaua vin de peste ocean și, în timp util, parcurg toate procedurile necesare (frămîntat, dospit, copt) pentru a deveni comestibilă. Așa a fost și acum, noroc de-o colegă care locuiește la doi pași de teatru, le-a pus bucătăria și cuptorul la dispoziție. După aplauze, încă fierbinte, pîinea a fost mîncată împreună cu publicul, o formă materială de hrană în completarea celei artistice, care-o însoțește.
● Chipurile spectatorilor așteptînd să intre în sală, expresiile faciale combinînd nerăbdare, curiozitate, micile conversații cu companionii ori anturajul, selfie-urile la spider, preocuparea de-a fi acolo și de-a călători într-o ficțiune frumoasă sînt un „spectacol” care merită întreaga atenție. Unul care continuă în zona neluminată a sălii odată reprezentația începută, cînd acest organism pluricelular funcționează dirijat de emoție, cu reacții transpuse în mimică sau aplauze, pe parcurs ori la final, contorizînd succesul prin durată și intensitate. Dacă nu s-ar sări în picioare fără excepție, aplaudatul ar fi un gest critic! Mai e de lucru aici.
● În 2016, HUOOOO!!! al Teatrului Auăleu din Timișoara s-a jucat în Piața Unirii, cu toate aprobările necesare. Lumea a asistat, a rîs, a aplaudat, iar cînd Christine Cizmaș și Ionuț Pîrvulescu ieșeau din personaj și redeveneau civili, doi jandarmi au descins din mașina de unde vegheau comod la liniștea publică. Le-au solicitat să se legitimeze. Inițial, artiștii au crezut că e o poantă, au zîmbit, numai că agenții o țineau pe-a lor, deciși să-i amendeze. Discuții, nedumerire, publicul din jur nu pricepea, pe bună dreptate, ce se-ntîmplă. Cîțiva au crezut că spectacolul nu s-a încheiat, toată lumea urmărea evoluția evenimentului. De ce să-i legitimeze? De ce să-i amendeze? Pentru „ofensă adusă autorității de stat” ceva de genul, căci spectacolul ironiza Jandarmeria. Ovidiu Mihăiță le-a spus că e un spectacol de teatru. Cînd a văzut că n-are cu cine vorbi – se ajunsese în punctul „Continuăm aici sau mergem la secție?!”, era culmea să-i mai bage și-n dubă –, le-a zis să ia legătura cu organizatorii. Din preajmă, o spectatoare, care se vede pe filmarea lui Andrei Dăscălescu postată în aceeași seară în online, le-a spus „Mergeți la Oltița, la Teatrul Luceafărul!”. Altcineva s-a „autodenunțat”, eram în plin Ionesco. Mă sună Ovidiu Mihăiță, îmi spune „Vezi că vin jandarmii la tine, vor să ne dea amendă!”. Îl știu glumeț, rîd, el e foarte serios: „Oltița, pe bune, vine un echipaj la tine la teatru”. Sînt derutată, dar încep să-l cred și nu terminăm noi bine dialogul telefonic că văd doi jandarmi cît ușa intrînd în secretariat. Se prezintă, întreabă de mine și se pregătesc să scrie amenda. Zic „Mai ușor cu penalizările, sîntem într-un festival, HUOOOO!!! e ficțiune” și încep un crash course de teatrologie basic. „Realitatea e una, teatrul e alta. La teatru e fantezie, nu puteți amenda niște personaje care strigă huoooo!” Ei, nu și nu, „s-au adus jigniri jandarmeriei”, eu merg în continuare cu argumente de teoria dramei, „teatrul se inspiră din viață, dar e mimesis”. Cuvîntul nu va dumiri contextul, încerc altfel: „Cînd cineva moare pe scenă, toți cei din sală știu că actorul joacă moartea, nu e pe bune. La fel și-n spectacolul nostru”. Dar „s-a adus atingere instituției”, continuă cel mai impozant dintre ei, cam de două ori mai lat decît mine. Cum s-a încheiat pățania? Prin intermediul comandantului Jandarmeriei Iași, colonelul Mircea Tulică – îi mulțumesc încă o dată pentru rezolvarea elegantă a incidentului –, care i-a rechemat la Jandarmerie pe agenți și le-a spus că nu e motiv de sancțiuni. A doua zi, i-am invitat pe „protagoniști” la un spectacol din festival. N-a fost „la bășcălie”, aveam cele mai bune intenții. Voiam să arăt că arta teatrală nu e ceva „nasol”, dimpotrivă, e ceva necesar pentru suflet chiar și atunci cînd e un pic subversivă. Nu i-am zărit în sală. Poate erau de serviciu. Mi-ar fi plăcut să vină. E omenească tendința să respingem ceva ce nu cunoaștem, de aceea e sănătos cultural să ne menținem curiozitatea vie.
Filmarea lui Dăscălescu s-a viralizat rapid, comentariile pe rețelele de socializare erau în torent, toată lumea avea păreri. Normal! Am urmărit opiniile, am răspuns, ține de strategia de comunicare. Majoritatea înțelesese că a fost absurd total. Televiziunile voiau declarații, n-am făcut conferință de presă, am răspuns cu răbdare în fața tuturor microfoanelor, eram în prime-time la posturi care nici pe crawl-uri nu pomenesc evenimentele culturale. Cineva ne-a suspectat că regizasem lucrurile. Anul următor, de Ziua Jandarmeriei, sînt invitată la sesiunea de trageri din poligon. Hmm, o să fiu cu ținta pe spate? Mă duc și din politețe, dar și din curiozitate. Trag onorabil, două din trei aproape de mijlocul țintei, mă pozez cu scut și baston. Îl zăresc pe jandarmul din incident, îl salut, îl invit să ne pozăm împreună, mă refuză amabil: „Nu, mulțumesc, sînt deja destul de celebru de anul trecut!”. Zîmbesc, e bună poanta, văd că a început să exerseze simțul umorului.
● „Gino, coboară pantalonii!” Aveam o plasatoare nouă și vine să-mi spună, cu sfioșenie, că tehnicienii de la scenă nu au un comportament adecvat. Îi cer rapid detalii, o văd că se codește, teoretic interacțiunile ei sînt cu publicul, nu cu cei din scenă. Își face curaj și-mi zice că verifica sala și auzise replica. O asigur că nu e nimic lipsit de etică, e doar o chestiune de vocabular de specialitate. Face ochii mari, mă grăbesc să precizez „pantalonii sînt bucățile acelea mari, negre din lateralele scenei, care obturează vizibilitatea publicului către culise, ca să nu destrame magia”. Uite cît e de importantă terminologia teatrologică!
Oltița Cîntec este teatrolog, profesor universitar doctor habilitat la Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași și la Școala doctorală a Facultății de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, curator al Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași.
