– Aoleu, Ticuţă, sufletu‘, lumina veţii mele! Cine-mi mai pune mie castraveciori la murat, cine mai desfundă canalul la bloc?
Văduva plîngea cu lacrimi pe bune, gîndindu-se la cît se cheltuise pentru costumul de mire interbelic reciclat la două rînduri şi pantofii de carton lăcuit de unică folosinţă, trei numere mai mici, că doar aşa se mai găsiseră la Romarta, dar încălţaţi pînă la urmă cu patentul şi flexul, cu happy-end. O avere, dar o avere era şi în joc. Asta pentru că familia defunctului ameninţase că o dezmoşteneşte la minut după propunerea ei de a-l înhuma pe Ticuţă în salopetele uni, fără de care nimeni nu-l văzuse vreodată în ultimii ani, şi care unii vecini cîrcotaşi considerau că ar fi lipite de piele. Ba chiar un cumnat mai tupeist prinsese curaj de la ţuica botezată de la priveghi şi venise cu o propunere la mişto:
– Da‘ dă-i un trening, fă-l sportiv, ce mama dracu‘?
Cortegiul cu carul tras de boi ce lăsau torpile pe drum, necuprinşi de solemnitatea momentului, oprea la punctele esenţiale de pe traseul existenţial al defunctului, de această dată la uşă la birtul Ultimul drum, vizavi de cimitir. Se aruncară monede pe jos, pescuite rapid de copii. Văduva consideră de cuviinţă să mai sloboadă o salvă:
– Aoleu, Ticuţă, cum îţi puneai tu cizmele alea verzi de cauciuc şi scoborai în canal şi...
Pauză bruscă, procesare. Întoarcere spre rude, privire criminală, ton de killer:
– Bă, voi aţi adus găina?
Găina! Găina vie ce trebuia dată groparului peste tranşee, cu o plapumă şi o pernă la pachet! Fără ea, erau pierduţi. Acelaşi cumnat tupeist făcu un semn de potolire, dispăru cu elan, ca la calul cu mînere, peste ţambrele unui gard şubred şi reapăru cu o porumbacă neagră cîrîitoare sub braţ. Negociată sau furată, galinaceea se uită panicată la hulpavii curioşi din jur şi slobozi un ou, de emoţie. Alaiul se repuse în mişcare.
– Ticuţăăăă...
Cînd să intre pe poarta cimitirului, altă oprire bruscă. Văduva avusese o altă revelaţie:
– Scăunelul!
Şoc şi groază. Şi nu orice scăunel. Unul din lemn de brad, nu din comerţ, de la Cooperaţia Meşteşugărească, ci confecţionat de familie, ce trebuia musai dat la ţîrcovnic. Fără el, erau compromişi. Erau de rîsul babelor. Iar fără babe, nici mortul nu mai era mort. Cumnatul descurcăreţ cu fulgoasa sub braţ baleie cu privirea peste cimitir. Din atîtea morminte, trebuia să aibă măcar unul o băncuţă de lemn. Şi la ce-i mai trebuie mortului, oare, băncuţă? Ce să mai facă el cu ea?
Într-o existenţă în mare parte anostă, liniară, regulamentară, cum era aceea a românului de condiţie medie înainte de 1989, moartea, sau mortul, rupea rîndurile, cum ar veni. Scăpînd de planul de la întreprindere, al XIV-lea congres, activişti şi autocritica din şedinţe, defunctul pleca legendar, sub deviza: „Du-te la serviciu, şi de-o fi să mori / Vine sindicatul c-un buchet de flori”. Proptit în sufrageria cu mileuri, macrameuri şi bibelouri, pe masa de oaspeţi, mortul era un rebel, un element reacţionar căruia, din păcate pentru Secu, nu-i mai putea face nimeni dosar. Decît de ajutor de deces. Şi, ca un mahăr din C.C., rezolva pentru familie şi apropiaţi ceva de negîndit în plină campanie agricolă de toamnă sau ajun de plan cincinal: o permisie de trei zile, cît dura priveghiul.
Da, un priveghi strict, ca nunţile din poveşti, de trei zile şi trei nopţi în care nimeni nu avea voie să doarmă, avînd sarcina abstractă şi colectivă de a „păzi mortul”. În casă, oglinzile erau acoperite de cearşafuri, în care sufletul celui plecat spre tărîmuri cu verdeaţă să nu aibă parte de vreo reflexie zurlie, ce să rămînă întipărită în memoria reflexiei şi să fie redată ulterior în buclă. Două lumînări nu aveau voie să se stingă sub nici o formă: cea de la cap şi cea de pe piept, încolăcită, simbolizînd întortocheatul drum al sufletului către etaj, demisol sau palierul intermediar. Însă lumînările nu se găseau la discreţie, ca orice altceva, erau proaste şi, ca atare, erau un prilej pentru vecini să se doteze cu un stingător din oficiu sau să-şi reînnoiască expirata asigurare de locuinţă de la ADAS.
În cele trei zile se mînca şi nu prea. Mai ales că, la un moment dat, circulau insistent nişte mituri urbane nord-estice, dar şi sudice, legate de preparatul sarmalelor cu apa cu care s-a îmbăiat mortul şi, deşi nimeni nu le credea, exista pe undeva o convingere că ar acţiona din umbră un conclav, o mafie a babelor, care măsluia în taină ceaunele, de la tăvile de colaci pînă la oletele în care se fierbea arpacaşul balast de cotă pentru coliva-mort(ar), care nu cădea nici dacă întorceai farfuria invers.
Se bea, în schimb, mai ales pe timpul prohibiţiei de plan sau campanie, tescovină, şliboviţă, sfeclă, şuri-buri şi, pe fond de nesomn, se dezlegau limbile şi se deschideau dosarele. Se pleca cu discuţia de obicei de la semnele prevestitoare, gen s-a întîlnit cu dublura (ăsta putea fi şi ofiţerul de filaj), i-a cîntat cucul din spate, i s-a oprit ceasul Pobeda la ora 12 (ceea ce nu era nimic fenomenal), a auzit bătăi în uşă în crucea nopţii, a visat că i-au căzut dinţii, cal alb, lebădă neagră, pantofi rupţi. Se trecea imediat la analiza estetică, cu oareşce expertiză medico-legală băbească: „a murit uşor”, „a murit bine”, „e un mort tare frumos”, „nici nu am recunoscut-o la morgă, i-au pus şi dinţi, n-am vrut s-o luăm, am zis că nu-i a noastră”, „parcă zîmbeşte”.
Spre dimineaţă, începeau poveştile lacrimogene sau picante, 60-90% inventate, despre mort, pe care, vorba aia, cel vizat nu mai avea cum să le confirme/infirme. De acolo ieşeau, se pare, şi cele mai savuroase delaţiuni şi dări de seamă către Securitate. Invariabil se ajungea şi la jocuri de societate, gen ţaca, ţomanap, sau bancuri porcoase, la care, totuşi, cel care hăhăia cel mai tare simţea nevoie să se justifice: „Morţii cu morţii, viii cu viii”, neuitînd să picure un strop de ţuică pe mochetă, să nu i se usuce gura. Nici lui, nici decedatului. Pe la ţară, dacă erau grinzi pe tavan, mortul mai devenea şi subiect de divertisment, fiindu-i legate mîinile cu fir de pescuit, ancorate şi manevrate de copii. Cel decedat mai juca astfel un ultim rol, băgîndu-i în sperieţi, la ceas de seară şi crepuscul, pe aducătorii de omagii ceva mai nevricoşi, prin gesticulaţii care aminteau de cele ale întîiului om al ţării. Dacă speriaţii aveau probleme cu sistemul cardiovascular, cine ştie, poate mai era rost de încă trei zile de permisie.
Ceva mai practic, în Moldova exista, şi încă mai există, obiceiul punerii de bani pe pieptul mortului, ca un micro-ajutor de deces. Astfel, pe lîngă divertismentul horror, seara trebuia făcut neapărat şi monetarul, ca nu cumva, cu prilejuri gen „veniţi să daţi ultima sărutare”, să te trezeşti cu lipsuri în numerarul de casă. Cam ca la unele loje de iniţiaţi, cu punga plimbată prin mulţime, în care unii pun bani, iar alţii iau, după suflet şi nevoi.
Şi venea invariabil şi ziua a treia, mortul trebuia scos neapărat cu picioarele înainte – de aici şi expresia legată de pensionarea în sistemul de stat – şi se intra pe teritoriul sensibil al babelor. După nevoi şi imaginaţie, pentru mort trebuia să dai într-o anumită ordine, peste groapă sau normal, cu mai puţină adrenalină, anumitor persoane strict nominalizate, găini vii, plăpumi, seturi de ceai, căni cu bomboane, ligheane, budane, scăunele de lemn şi cam tot ce mai e de trebuinţă pe la casa omului. Lista, respectiv „trusoul”, creştea exponenţial de la an la an, şi mai creşte şi acum în unele zone, în ciuda eforturilor preoţilor de a explica enoriaşilor că aceste rituri sînt păgîne. Cum să fie păgîne? Sînt sarea şi piperul, vorba aia.
Legat de îngropăciune, ca un ultim semnal doctrinar către nicăieri, ale cărui vestigii se mai văd şi azi prin cimitirele marilor oraşe, activiştii de frunte îşi pregăteau oaza de relaxare din timpul vieţii, cu cavouri Lenin-style la care aveau, în loc de cruce, steaua sovietică în cinci colţuri. Ca atare, întîi-cuvîntător la capătul singurului membru de partid căruia îi era îngăduit să lipsească la următorul congres era nu preotul, ci un activist, un C.C.-ist, un şef de întreprindere sau un ofiţer de caz, după posibilităţi.
Nu că la cimitir atmosfera ar fi scăpat ne-rîsă. Intrau în aria de acoperire clasicele glumiţe de perimetru gen „Nu ți-e frică să umbli așa singură prin cimitir?” / „Îmi era, cînd trăiam”, sau „Unde-i mormîntul 107?” / „Nu știu, de ce ieși dacă nu știi să te întorci?”.
O fi fost bine? O fi fost rău? O fi fost abordarea corectă? Timpurile se schimbă, fascinaţia şi miştoul rămîn. Cine nu crede, să-i caute pe TikTok pe cei cel puţin trei trendsetter-i care fac unboxing pe live la pachetul de pomană, cu mortul în spate. Inevitabil, la ei pe flux apar şi mesajele în timp real de la urmăritori, tip: „Petrecere frumoasă! Unde-i sărbătoritul?”, cu răspuns „Aici, pe fundal. Aşa e el, un pic mai scorţos!”. Şi, neapărat, o încheiere de transmisiune cu hai cu tap-tap-ul, haştag: „Lao cafea cu mortu. Vă orez o zi în continuare!”.
Bogdan Piticariu este jurnalist, scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Romanian Gothic, Editura Lebăda Neagră, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
