Am 9 ani. Copiii de vîrsta mea se adună în spatele alimentarei. În cea mai mare parte a timpului sîntem nesupravegheați, generația cu cheia de gît, lăsați de capul nostru, cu foarte multă libertate. De cele mai multe ori această libertate degenerează în violență. Îmi amintesc un episod destul de șocant în care sînt lovit în spate cu o cărămidă și mi se taie respirația. Pentru cîteva minute nu mă pot ridica, nu mă pot mișca. Episodul se desprinde șocant în amintirea mea fiindcă nu îmi amintesc să fi existat un motiv exact pentru care să fi intrat în conflict cu băiatul care mă lovise. În grupul băieților sînt mai degrabă tolerat decît un membru cu drepturi depline. Dar asta e o revelație pe care am avut-o mult mai tîrziu, atunci cînd am căpătat o oarecare distanță față de lumea în care am crescut.
Abia ieșit dintr-o dictatură, în cartierul nostru muncitoresc erau apreciate expresiile de forță. Este singura explicație pe care o am pentru incidentul despre care vorbesc. Violența era modalitatea prin care în grupurile de băieți se exercita dominația. Era o energie care mă face să mă gîndesc la Împăratul muștelor. Dar violența nu era decît perpetuarea unui model familial. A fi băiat venea cu acest „bagaj“ al violenței moștenite. Violența era scrisă deja în ideea socială de masculinitate. Era întotdeauna despre cine poate bate pe cine. Poveștile spuse în grupul nostru nu relatau decît bătăi și scandaluri. Cum îmi lipsea orice înclinație spre violență, m-am înstrăinat rapid de grupul băieților din cartier.
Mi-am dat seama foarte tîrziu că făceam parte dintr-o minoritate pentru că nu vedeam demonstrațiile de supremație fizică, manifestările violente ca pe o formă de superioritate.
Dar adevărul e că nu îi pot judeca pe băieții violenți în mijlocul cărora am crescut. Făceam parte dintre puținele familii în care nu exista violența domestică. Aproape toți copiii din cartierul nostru aveau tați violenți. Unul dintre ei ne povestea admirativ cum tatăl său intra în tot felul de scandaluri și cum era un obișnuit al secției de Poliție. Mai tîrziu, am aflat cum, din cauza tatălui alcoolic, el și surorile lui dormeau în unele nopți pe scara blocului. Adesea îl vedeai plin de vînătăi. Era clar că violența lui era născută din violența la care era supus în interiorul familiei.
Alcoolismul atît de răspîndit era simptomul unei întregi serii de probleme, adeseori mascînd boli mintale, născute din impunerea brutală a unei construcții sociale a masculinului. Violența fizică era precedată de o serie întreagă de violențe simbolice. Ideea că masculinitatea trebuie să proiecteze și să exprime forța brutală era o idee socială care funcționa disciplinar. Orice diferență era văzută cu o privire suspectă. Ca băiat, ți se transmitea ideea că bărbații nu trebuie să aibă probleme. Orice expresie emoțională era descurajată, orice descriere a unei stări interioare nu era permisă, fiind rapid desființată. Recunoașterea că ai o problemă de orice fel (inclusiv medicală) ar fi însemnat recunoașterea unei slăbiciuni, care ducea automat la o (auto)excludere din interiorul modelului dominant de masculinitate. Acest model misogin echivala slăbiciunea cu feminitatea și orice serie de preocupări care nu se încadrau în modelul prescris de masculinitate erau considerate automat feminine. Interesul meu pentru literatură era adesea desființat de băieții de vîrsta mea ca fiind o preocupare feminină. Observațiile lor nu mi-au diminuat pasiunea pentru citit fiindcă am avut șansa să am în familie o preocupare reală pentru cărți și pentru lectură.
A trebuit să mă gîndesc cu adevărat la acest „bagaj“ al masculinității atunci cînd am început să iau în serios proza. Știam că voi avea în romanul meu un personaj masculin născut în anii ’50, care se va confrunta cu boala mintală. Începînd să intru în lumea lui, am realizat că evoluția sa este legată de confruntarea cu o idee moștenită, că va duce în spate acest „bagaj“ al masculinității, care îl va strivi și-l va împiedica să admită existența unei boli mintale.
Oricît ne-ar plăcea să credem că am evoluat, modelul despre care vorbesc rămîne extrem de puternic în imaginarul nostru social, fiind adesea răsplătit politic și legitimat prin mecanisme legate de modelul identitar. Sîntem în continuare tentați să ne identificăm cu acest model identitar, care ar trebui înlocuit cu un model mult mai flexibil, bazat pe ideea de devenire. Simone de Beauvoir a spus: „Femeie nu te naști, ci devii“. Poate ar trebui să spunem: „Nu te naști bărbat, ci devii“. Dar sintagma este în continuare insuficientă, fiindcă miza rămîne în continuare o identitate opozițională și binară. Nu ar mai trebui să mai vorbim despre masculinitate ca parte a unei mașinării duale în care masculinul este opus femininului. Ci, așa cum scria Deleuze, ar trebui să vorbim despre o devenire-femeie sau chiar despre o devenire-bărbat: „femeia [...] trebuie să devină-femeie pentru ca bărbatul să devină și el astfel“.
Masculinul și Femininul sînt bagajele care ne strivesc.
Cezar Gheorghe este jurnalist cultural și critic literar.
