Una dintre bucuriile copilăriei mele petrecute în Bucovina natală era aceea de a observa, pe-nserat, căprioarele ieșite la păscut, la margine de pădure. Mă fascina alura delicată a fiecăreia, dar și prudența maximă cu care pășea dinspre desișuri. Apoi, la pășune, niciodată o căprioară nu va lua mai mult de două-trei guri de iarbă fără să ridice capul pentru a se asigura iar și iar împotriva potențialilor agresori. Este o prudență naturală, orice neatenție o poate costa viața. Bineînțeles, pentru cervidele carpatine, ca să rămînem la partea noastră de cer, cea mai mare dintre primejdii este omul.
Tot astfel îmi pare căutătorul avid de cunoaștere. Imperativul prudenței de a discerne [diakrinein (gr.)], de a separa binele de rău, îl chemă la o permanentă atenție. În varianta sa tare, creștinismul ortodox numește „trezvie” această formă de atenție generatoare de prezență. Potențialii prădători, feluritele ispite, au capacitate de amenințare reală, chiar existențială, uneori. Pentru a rămîne la epura părții nostre de Ceruri, bineînțeles, cea mai mare dintre primejdii este omul. Mai exact, primejdia maximă pentru mine sînt eu însumi.
...Dincolo de formele maladive ori de tertipuri tactice, omul frămîntat de dileme este omul firesc și, aș adăuga, orientat. Abia aceasta îmi pare normalitatea. În timp, în urma unor amînări generate, aparent, de propria-ți nehotărîre, vin rezultate favorabile, alteori nu. Timpul le rezolvă pe toate, dar împăcarea cu sine nu-i tocmai facilă, în cazul ratării.
Dilemele, asumate conștient, induc prezența și trezvia, presupun discernămîntul.
Problema se acutizează ori devine cronică atunci cînd dilemele se încăpățînează să persiste să te frămînte. Este și acesta un semn de sănătate a stării de spirit, pînă la un punct, critic. Instalarea în certitudini ieftine denotă imaturitate și/sau o inteligență precară.
La polul opus, inteligența spirituală își (re)cunoaște dilemele, învață să trăiască mai puțin neliniștit cu acestea, uneori, pentru întreaga viață (pămîntească).
La limita luminoasă, Symplegadele minții generează strîmtoarea de care are nevoie fiecare în momentele critice ale propriei existențe. Stîncile care îndeobște se lovesc între ele, Symplegadele, rămîn, paradoxal, nemișcate, pentru cel care regăsește protecția divină. Ocrotiți de Pallas Athena, Iason și argonauții au o misiune de îndeplinit, sînt aleși. Dar acestea sînt cazuri de inițiere maximă, excepții. Nu toate dilemele majore, existențiale, își găsesc răspunsuri în viața aceasta. Și atunci „important este ce ai făcut din ceea ce s-a făcut cu tine“ (Sartre).
Cealaltă față a medaliei, în care autosuficiența sau, mai grav, autoidolatria pot să nască monștri: avalanșe continue de „post-adevăr”, manele languroase din specia „fiecare cu adevărul său”, certitudini-beton de TikTok, conspirații mii și stele – pe umeri – făclii...
Un intermezzo creștin își are sensul său în această ecuație. Apostolul Petru, apostolul Toma au avut momente, binecunoscute, de nehotărîre, care s-au dovedit ziditoare ulterior, măcar în perspectivă pastorală. Însuși Iisus Hristos în grădina Ghetsimani preferă într-o primă instanță să evite crucificarea: „treacă de la Mine paharul acesta”, dar adaugă imediat: „nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Cu atît mai dramatic strigătul Lui ultim, de pe cruce... Toate acestea au fost explicate, în timp, de nenumărați comentatori. Iisus „nu se teme ca Dumnezeu, ci se teme în trupul său [omenesc]” (Sf. Chiril al Alexandriei), căci El devine solidar cu slăbiciunile omenești pe care astfel le va vindeca.
Însă nu acestea sînt dilemele iminente ale creștinismului, astăzi, ci: inadecvarea la Realitate, instalarea în filetism, vehicularea ideologiilor de extremă-dreapta și de extremă-stînga, ignorarea ori mimarea dialogului cu realitățile culturale, științifice, tehnice. Sînt doar cîteva dintre provocările și nehotărîrile de azi la care Bisericile creștine nu au găsit decît răspunsuri parțiale, asimilate inegal și inconsecvent.
La nivel social, plonjarea în certitudini ieftine își găsește scuze banale: povestea măgarului lui Buridan sau, mai nou, în management: o decizie proastă este preferabilă indeciziei.
Sînt niveluri diferite ale realității, condiția de bază fiind adecvarea la Realitate.
Pandantul instalării rapide în certitudini este negarea de plano a posibilității vreuneia. Așa cum ești îndemnat, încurajat, să-ți alegi lupta cea bună – iată, din nou, discernămîntul! –, tot astfel, implicit, te debarasezi de luptele improprii (It’s not your fight!). La fel îmi pare omul care știe să-și aleagă dilemele, precum cel care-și alege lupta adecvată propriei persoane. O alegere care impune buna calibrare la Realitate, claritate morală, discernămînt, oarece șansă și un grăunte de umor.
Marile încercări de destin poartă în pîntec marile dileme: așa cum cele mai frumoase femei întîlnite în viață sînt cele care urmează să nască ori care tocmai au născut. Bucuria care învăluie fața acestor femei, o Bucurie de dincolo de orice dilemă...
Marius Vasileanu este profesor de istoria religiilor.
