Sîntem în luna mai, cea mai dulce lună a anului – numai septembrie se mai poate compara cu mai. Dar septembrie e cel înțelept, în timp ce luna mai are încă candoarea lucrurilor de început. În mai ne dezmorțim, crapă mugurii, explodează frunzele castanilor și, la final, te copleșesc teii. Teii sînt arborii bucureșteni prin excelență, deși în topul meu se bat cu castanii pentru primul loc.
Unde ar fi începutul locurilor bune pentru mine? București e un loc bun, locul în care m-am născut și la care m-am întors după ani buni de umblat prin lume. E un oraș enervant, plin de pretenții și care se întinde ca o pleașcă de-a lungul unor artere care parcurg liniștit Bărăganul de secole. Deși există lungi dezbateri pe tema asta, încă nu e clar dacă noi ne-am pus casele la drum sau dacă drumul a fost făcut să nimerească pe la casele noastre.
În orice caz, orașul ăsta gălăgios și prea dramatic, care nu poate duce nimic la bun sfîrșit – și uneori e poate mai bine așa, în cazul pornirilor totalitare prin care înlocuim tot vechiul cu nou –, e orașul meu preferat. Nu pentru oportunitățile profesionale pe care mi le scoate în cale și nici pentru că e la două ore de munte și trei ore de mare, cele două destinații preferate pentru ieșiri din viața cotidiană. Ci poate pentru că e mereu aflat între două crize mai profunde, între Est și Vest ca mentalitate, suspendat între lumi cumva. De asta, probabil, se întîlnesc aici cei mai interesanți oameni.
E orașul în care toată lumea e mereu pe drumuri, de la A la B, dar sigur pe drum către următoarea ieșire în oraș. Absolut toți, indiferent de vîrstă – de la bebeluși la vîrstnici – umblăm pe străzi pe cale să ieșim pe undeva. Ieșim în cartiere, din cartiere, în parcuri și pe străzi, la evenimente, în piațete și la concerte. Ieșim unii pe la alții și ieșim să mîncăm. Ieșim în evidență și ieșim din cadru și ieșim în lume.
Bucureștiul meu isteric și dezechilibrat chiar este atractiv, așa, plin de contraste cum este el. Cu mîncăruri fine, cu expoziții, cu parcuri și piațete, cu stadioane și săli de spectacol, cu bulevarde cu puncte de întîlnire și cu străzi pe care oamenii încă mai au răbdare să stea la povești.
În orașul nostru avem diferite locuri pentru toți. Mai puțin locuri de parcare, pentru că așa e într-un oraș modern cu multe mașini. Și e în natura unui oraș mare să nu aibă niciodată suficiente, mai ales cînd aproape fiecare locuitor are cel puțin una. Dar avem locuri de stat pe malul gîrlei, de la lacul Herăstrău pînă la rîul Dîmbovița, cu terasele ei, la Biblioteca Națională sau la Lacul Morii. Avem locuri unde ieși fără vreun plan și rămîi mai mult decît ai intenționat. Străduțe și colțuri în care orașul pare să respire mai încet, chiar dacă traficul continuă să curgă la două străzi distanță.
În inima lui, așezată direct la bulevard, e Primăria orașului – însă Primăria noastră nu are o piață unde să ne putem aduna. Pentru noi, piața Primăriei e Grădina Cișmigiu. O grădină urbană de aproape două sute de ani, prin care trec regulat mult mai mulți oameni decît ne-am închipui. Zilnic, oameni de toate vîrstele traversează locul acesta care a fost cîndva mlaștină, apoi asanat și transformat într-un parc. Cu pante line, cu Conservatorul și cu fostul institut de proiectări alături – Institutul Carpați, unde s-a proiectat Casa Poporului, Palatul Parlamentului de azi –, cu clopotele bisericilor din jur, iarna cu patinoar și derdeluș și vara cu bărci, hidrobiciclete și rațe.
Ca nici un alt loc din oraș, Cișmigiul adună oameni din toate cartierele. Oameni foarte diferiți și de vîrste diferite își construiesc și își suprapun aici amintirile, de generații. Cînd totul a fost închis în pandemie și eram izolați în case, oamenii au început să iasă întîi aici. Chiar dacă pînă și parcurile fuseseră „închise”, Cișmigiul a început să pulseze primul. Oamenii cu copii și cîini – cei care trebuie să iasă afară pe orice vreme – au început să apară timid, apoi să se adune în diverse colțuri ale parcului.
Ca în nici un alt parc, Cișmigiul are și colțuri liniștite, dar și adevărate scene pe care te poți etala. Chiar dacă vremurile se schimbă și, în timp, chioșcurile istorice devin voliere pentru păsări sau apoi baruri, oamenii tot aici se adună, în locul acesta traversat de atîtea rute ale bucureștenilor. Cișmigiul e un loc bun pentru că te lasă să fii tu însuți, indiferent de preocupări, vîrstă sau nivel social. Oameni foarte diferiți se regăsesc aici: liceeni care nu prea mai au alte locuri în oraș unde să stea fără să fie obligați să consume, tineri care se întîlnesc să se plimbe, oameni care se văd la o cafea dimineața sau la un șpriț după muncă, părinți care petrec ore în șir lîngă locurile de joacă și au nevoie și ei de un loc unde să stea, să bea ceva și să găsească un WC curat, nu unul de plastic, ci unul cu apă curentă.
Sînt și oameni mai singuri, de orice vîrstă, care ies în lume ca să se întîlnească cu alți oameni. Să vadă alți oameni. Să fie văzuți. Să simtă pe pielea lor priviri, raze de soare sau picături de ploaie. Un loc bun este locul care agregă comunități. Și, cu cît ele sînt mai diferite, cu atît locul este mai valoros. Iar pentru asta e nevoie, înainte de toate, de oameni. Energia unui loc vine de la cei care îl folosesc, îl apără și îl țin viu zi de zi.
Administrația poate semăna germenii care să susțină apariția unor astfel de locuri – chiar și acolo unde ele nu există încă. Și, cu atît mai mult, ar trebui să le recunoască și să le încurajeze pe cele care au apărut deja în mod natural.
Dorothée Hasnaș este arhitectă, manager cultural și curatoare. Cea mai recentă carte: Feronerie 1890-1945 București, Editura Universitară Ion Mincu 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
