„De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decît hrana şi trupul decît îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai presus decît ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii cîmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba cîmpului, care astăzi este şi mîine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunînd: Ce vom mînca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mîine, căci ziua de mîine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Evanghelia după Matei 6, 25-34)
Problema grijilor vieții și soluția pentru gestionarea lor, mai precis pentru a nu te frînge sub povara lor, sînt preocupări vechi. Epicureicii și stoicii, cu două sau trei secole înainte de Hristos, încercau soluții, așa cum o făcuseră, încă mai demult, vechii egipteni, dar și mesopotamienii ori asirienii, care știau deja că grijile afectează sănătatea și ceea ce am numi astăzi „calitatea vieții”.
La fel ca noi astăzi, vor fi observat încă cei mai îndepărtați înaintași ai noștri că cele mai multe griji pe care ni le facem sînt degeaba. Omul este o „mașinărie” de produs gînduri și griji care nu se poate niciodată opri. O grămadă de înțelepți s-au întrecut în sfaturi despre cum să nu-ți mai faci griji sau, dacă îți faci, să nu le dai importanță. O grămadă de înțelepți s-au întrecut în sfaturi despre cum s-ar putea opri „mașinăria”. Schematic și inevitabil imprecis, putem sistematiza aceste sfaturi în două categorii. Mulți au considerat că omul trebuie cumva să lucreze cu sine însuși, să raționeze, să își dea seama că își face griji, apoi să găsească în el metoda și puterea să nu-și mai facă. În general, acești sfătuitori mizează pe apelul la rațiune. Dar alții își dau seama că, în oameni, puterea „mașinăriei” care produce griji este mai mare decît puterea rațiunii. Așa că mizează pe ceva exterior; mai bine zis, mizează pe ceva ce-l scoate pe om din sine însuși. Mizează pe credința religioasă.
Citit atent, acest fragment hristic chiar asta ne spune: îngrijorarea este un efect al necredinței sau al slabei credințe, nu al vreunei erori de judecată. Atîta timp cît mintea produce îngrijorări, credința nu e puternică: nu mai crezi că Dumnezeu e atotputernic, nu mai crezi că ești făcut din dragostea Lui, nu mai crezi că tot ce ai primești de la El și că mai mult decît primești de la El nu vei avea niciodată, după cum nici mai puțin nu vei avea. Dimpotrivă, cine are credință, nu-și face griji. Și, cum spune tot Iisus Hristos în aceeași Predică, dar mai la început, fericit va fi, căci omul care nu-și face griji este chiar acel om sărac cu duhul.
Văd, imediat, o legătură între capacitatea oamenilor de a-și face griji și neîncredere. Grijile sînt, mereu, produsul neîncrederii. Dacă nu ai încredere în Tatăl tău ceresc, nu ai încredere în camarazii și prietenii tăi, nu ai, în cele din urmă, încredere în tine – iată izvorul grijilor.
În plus, grijile materiale denotă o nefericită așezare în raport cu lumea, o eroare de apreciere a ierarhiilor celor mai importante lucruri. Exemplul crinilor și al păsărilor cerului – elemente ale naturii vii perfect așezate în ansamblul mare al Creației – este citat anume spre a arăta că buna situare asigură poziția optimă pentru a primi suficientele, pentru viețuire, daruri de la Dumnezeu. Cînd ieșim din buna așezare, alergînd spre altele, ratăm întîlnirea cu cele necesare și suficiente și devenim anxioși, neliniștiți, bîntuiți de frici.
Evident, se pune imediat problema proviziilor și a prevederii. Oare ne spune Dumnezeu să nu fim atenți la ziua ce vine, să nu ne pregătim pentru ce va urma, să nu ne facem provizii? Evident, nu! Și ca o dovadă că a nu-ți face griji nu înseamnă să lenevești sau să ții garda jos stă ultimul verset: „Ajunge zilei răutatea ei”. Cu forța unui proverb, acest îndemn subîntinde pesimism și realism după un discurs care a ridicat ascultătorii spre un mare și mîntuitor ideal. Mîntuitorul bănuiește că, după această predică, ucenicii săi pot înțelege că viața pe care le-o promite este un fel de dolce far niente, un picnic îndestulat și tihnit, or El nu asta a vrut să spună. Fiecare zi pe lume e încărcată cu răutate și este important pentru integritatea ființei noastre să nu ducem răutatea unei zilei în cealaltă, să nu strîngem răul, să nu fim adunători de răutate. Grija de a nu ceda răului zilnic rămîne. Este, cum spunea odată Părintele Teofil Pîrîianu, „grija mîntuitoare”.
