Frica de organul feminin a fost o temă importantă în imaginarul frust al secolelor XVIII-XIX românești, revizitat cu aplomb și în literatura interbelică și chiar și în scrierile fantastice din deceniile șase și șapte postbelice. Dualitatea plăcere-frică a dat o generoasă literatură despre femei castratoare, fecioare veninoase și episoade erotice care eșuează lamentabil sub semnul unei intervenții fantastice sau paranormale. Unele lucrări de antropologie culturală au arătat că binomul feminin-masculin, aplicat asupra mitologiilor din folclorul autohton, omologhează binomul magie-război. Dăinuitoarea dihotomie dintre masculinul războinic și femininul vrăjitoresc a făcut ca reprezentările feminine să fie mai susceptibile de a fi încadrate în imaginarul erotic magico-fantastic.
Imaginea femeii fatale care provoacă spaimă apare încă de timpuriu. O legendă atestată încă din secolul al XV-lea spune că Alexandru cel Mare a fost cucerit de o tînără hrănită cu otravă și care, la o simplă atingere, îi răpunea pe bărbații cuceriți. Literatura română nu a întîrziat nici ea să recupereze această temă. Femeia impunătoare, stranie, care bîntuie sufletul bărbatului, e un motiv care a traversat un drum lung de la scrierile lui Dimitrie Cantemir pînă la Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu și, de ce nu, Mircea Cărtărescu. Bunăoară, într-una dintre cele mai impregnate de erotism „primejdios” proze de la noi, Zahei Orbul, a lui Vasile Voiculescu, protagonistul este singurul care nu participă la ritualurile orgiastice ale ocnașilor, pentru că este pur și simplu neputincios în fața plăcerii: deși el trece printr-un travaliu spiritual, ocnașii știu că „există o femeie care îl ține neputincios” și care, mai mult, îl bîntuie. Tot în linia prozelor călugărești, în Ispitele părintelui Evtichie, Voiculescu resuscitează aceeași reprezentare a femeii care are ceva diabolic, vrea să posede și chiar să-și răpună „victimele” masculine. Oamenii lui Dumnezeu, asceți din fire, sînt vrăjiți, aproape posedați de „sînii, pulpele, carnea proaspătă, brațele trandafirii” ale unor fete care nu sînt altceva decît creaturi diavolești.
Pentru că imaginarul ficțional românesc al secolelor trecute a fost unul eminamente masculin, firește că viabilitatea sexuală a femeilor a rămas o măsură importantă în ceea ce privește reprezentarea lor ca ființe senzuale supranaturale. Cosînzene, iele, zburători, Fata Pădurii sînt desemnate toate laolaltă de către „o fecioară”, căci, cu excepția tinerei (dacă se poate chiar virgine), nu oricine poate să obsedeze fanteziile erotice ale scriitorilor. Femeile ajunse la o oarecare maturitate (în special bătrînele) încep să îndeplinească cu totul alte roluri (de obicei, inițiatoare pentru cele tinere sau matroane facilitatoare) în economia matrimonială.
Zburătorul feminin, la Mircea Eliade, își face loc mai ales în nuvelele fantastice și e un motiv care prilejuiește descătușarea unui imaginar erotic care are în centru fecioare și tinere femei (uneori nepermis de tinere). Domnișoara Christina explorează tema macabră a necrofiliei. Un bărbat se îndrăgostește de un strigoi sub înfățișarea unei seducătoare tinere care ar fi murit la numai nouăsprezece ani. Strigoiul Christina are o frumusețe înspăimîntătoare care îl fascinează pe protagonistul nuvelei. Frumusețea și caracterul seducător sînt principalele arme ale femeii-diavol/vampir/strigoi și, prin urmare, îndrăgostirea victimei este un efect garantat. Fascinează pînă la obsesie, dar întîlnirile amoroase per se rămîn o himeră. Obsesia și controlul funcționează în baza fascinației erotice necunoscute și a spaimei. Ca istoric al religiilor, Eliade scrie capitole întregi despre mitul „vaginului cu dinți”. În lucrările lui non-ficționale, vaginul, care în multe culturi ascunde în interior fie un pește, fie un rac, colții unui cîine sau alte orătănii care au rol de inițiere, este un monstru castrator, de aici rezultă și spaima „deflorării” sau a actelor sexuale.
Tînăra frumoasă și tînărul mort ajung o altă temă populară în imaginarul ficțional românesc, la fel ca imaginea tinerei moarte care se întoarce să bîntuie și care devine un mecanism facil pentru „slobozirea” pornografică a imaginației scriitoricești. Și, de ce nu, poate că motivul strigoiului, al femeii-diavol care bîntuie nu a fost niciodată mai mult decît o stare a bărbatului solitar, copleșit de „pofte”.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
