Amir (numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea persoanei intervievate) are 27 de ani și a venit în România în urmă cu doi ani și jumătate, pentru a cîștiga bani și a-și ajuta familia din Pakistan. În țara natală studiase informatica și lucrase în domeniul IT, dar a venit în România cu un permis de muncă în construcții, pentru care a plătit aproximativ 7.000 de euro. Pentru a acoperi această sumă, a fost nevoit să se împrumute, iar la momentul interviului, realizat în cursul acestui an, încă nu reușise să-și achite integral datoria. După șase luni pe șantier și încă un an într-o firmă de mobilă, a rămas fără loc de muncă. Prin intermediul unui conațional, a ajuns să lucreze în gospodăria unui prosper om de afaceri, unde, alături de activitățile promise de întreținere a gospodăriei, trebuia să îngrijească și 16-17 cîini. Locuia în subsolul casei, muncea deseori de dimineață pînă la două-trei noaptea, avea o singură zi liberă pe săptămînă și primea 4.000 de lei lunar. A vrut să plece după primele două săptămîni, dar datoriile, obligațiile față de familie și dificultatea schimbării angajatorului l-au determinat să rămînă. După opt luni, Amir a fost înlocuit cu doi muncitori nepalezi. Atunci a descoperit că angajatorul îi încheiase contractul de muncă fără să îl anunțe și că el muncise de fapt la negru. Cînd s-a prezentat la Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) pentru a-și reînnoi permisul de ședere, a primit în schimb o decizie de returnare în țara natală. Contestația în instanță i-a fost respinsă, iar astăzi supraviețuiește din munci ocazionale, fără forme legale, temîndu-se că va fi trimis în Pakistan înainte de a-și achita datoriile.
Experiența de muncă a lui Amir în România nu este singulară. În interviurile pe care le-am realizat în cadrul proiectului de cercetare DREAMLAND – „România ca destinație: cum își pun în practică mobilitatea socială lucrătorii migranți din sud-estul Asiei într-o țară de la periferia UE?”, am întîlnit numeroși muncitori migranți din Asia de Sud și de Sud-Est care ne-au povestit despre condițiile improprii în care sînt nevoiți să muncească și să locuiască, despre programul de lucru prelungit și despre diferențele dintre ceea ce li s-a promis înainte de plecare și ceea ce au găsit, de fapt, odată ajunși în România.
România a ajuns să găzduiască aproximativ 230.000 de cetățeni din state terțe, termenul oficial folosit pentru persoanele provenite din țări din afara Uniunii Europene (UE) și a Spațiului Economic European. Este vorba despre oameni care au venit în România pentru a lucra, a studia sau pentru a se alătura membrilor familiei deja stabiliți aici. Dintre aceștia, peste 146.000 dețin permise de muncă. Muncitorii imigranți reprezintă aproape 2% din populația ocupată a României și 2,7% din totalul salariaților din România. Industriile predominante în care lucrează muncitorii din state terțe sînt construcțiile, industria prelucrătoare, comerțul și HoReCa. Numărul muncitorilor din state terțe a început să crească înainte de pandemia de COVID-19, dar a luat avînt mai ales după 2022. Conform datelor IGI, numărul cererilor înregistrate pentru eliberarea avizului de muncă a crescut de la puțin peste 33.000 în 2019 la peste 145.000 în 2025. În aceeași perioadă, Guvernul României a majorat contingentul anual de lucrători din afara UE care pot fi nou-admiși pe piața muncii, de la 30.000 în 2019 la 100.000 în ultimii ani. Această creștere a fost susținută și de presiunile exercitate de organizațiile patronale, care reclamă de ani buni dificultăți în găsirea forței de muncă, în special în sectoarele cu cerere ridicată de personal.
În ultimele decenii, statele Uniunii Europene au devenit tot mai dependente de forța de muncă din țări terțe, pe fondul îmbătrînirii populației, al declinului demografic și al deficitului de lucrători din anumite sectoare economice. În UE, numărul permiselor de ședere valabile acordate pentru muncă cetățenilor din afara UE a crescut de la aproximativ 2,8 milioane în 2013 la 6,2 milioane în 2025. Marile economii europene, precum Germania, Franța, Italia și Spania, dar și Polonia, au cunoscut creșteri importante ale numărului de lucrători proveniți din state terțe, pentru a acoperi o parte din nevoile tot mai mari de forță de muncă. Începînd cu anul 2022, migrația internațională a reușit să stabilizeze populația rezidentă a României, numărul celor care vin și se stabilesc în România fiind mai mare decît al românilor care pleacă temporar sau definitiv din țară.
Astfel, de la o țară cu o puternică emigrație spre sudul și vestul Europei, România se transformă într-o țară de imigrație, obligată de lipsa forței de muncă locale și de îmbătrînirea populației. Ritmul accelerat al transformărilor regimului de imigrație a evidențiat capacitatea limitată a numeroase autorități publice de a răspunde noilor provocări instituționale și sociale. România a construit în ultimii ani un sistem de reglementare și control al imigrației, prin care stabilește cine poate intra în țară, în ce condiții poate lucra și cît timp poate rămîne. Această arhitectură instituțională nu a fost însă însoțită și de dezvoltarea unor mecanisme la fel de solide pentru protecția și bunăstarea socială a muncitorilor migranți. În practică, accesul acestora la condiții decente de locuire, servicii medicale sau sprijin atunci cînd apar probleme depinde adesea de angajatori, agenții de recrutare, intermediari ori de rețelele de prieteni și cunoscuți. În această ecuație, instituțiile statului cu atribuții de control joacă mai degrabă un rol marginal.
Nu de puține ori am întîlnit muncitori din Nepal, Sri Lanka, Pakistan sau Bangladesh care ne-au relatat despre încălcări flagrante ale contractelor lor de muncă: program de lucru de 10 ore pe zi și o singură zi liberă pe săptămînă, ore suplimentare neplătite, lipsa concediului de odihnă și tratament abuziv din partea superiorilor. Mulți au dificultăți să ajungă la doctor cînd se îmbolnăvesc. Nu știu că au asigurare medicală (în baza contractului de muncă) sau, chiar dacă știu, le e greu să găsească un medic de familie care să accepte să-i ia în evidență. Depind, de obicei, de bunăvoința angajatorului cînd trebuie să acceseze servicii medicale. Surmenajul fizic și psihic de la locul de muncă, dar și condițiile improprii în care locuiesc sînt cauzele cele mai frecvente ale îmbolnăvirilor. Cei cărora angajatorii le asigură cazarea stau în spații supraaglomerate, cu dormitoare, bucătării și grupuri sanitare comune. Mulți nu știu nici măcar căror instituții li se pot adresa pentru a depune o plîngere și, oricum, se tem că și-ar face viața și mai grea atunci cînd angajatorul ar afla.
La toate acestea se adaugă eforturile financiare considerabile pe care le fac pentru a-și plăti datoriile pe care le-au făcut pentru a ajunge în România. Sumele pe care le plătesc diverșilor intermediari din țările de origine pentru a fi recrutați și pentru biletul de avion variază, în cele mai multe cazuri, între 2.000 și 7.000 de euro sau dolari, sume pe care mulți le obțin împrumutîndu-se de la bănci, rude sau prieteni, iar uneori chiar vînzînd bunuri ale familiei. Astfel, mulți muncitori ajung în România deja îndatorați, fiind nevoiți să accepte condiții de muncă dificile pentru a-și putea achita datoriile și a trimite bani familiilor rămase acasă. Această presiune financiară, combinată cu dependența juridică de angajator, le reduce considerabil posibilitatea de a refuza condițiile abuzive sau de a părăsi un loc de muncă în care le sînt încălcate drepturile.
În ceea ce privește dependența juridică de angajator, trebuie spus că nici legislația românească privind angajarea muncitorilor din afara UE nu le ușurează prea mult situația. Pînă în vara anului 2026, schimbarea angajatorului în primul an de muncă necesita acordul scris al acestuia, cu anumite excepții, inclusiv în cazul încălcării obligațiilor contractuale. Noua legislație a redus această perioadă la șase luni, dar a menținut restricții importante privind schimbarea locului de muncă, solicitînd acordul în scris al angajatorului de la care dorește să plece muncitorul. În plus, trecerea la un alt angajator presupune parcurgerea unor noi proceduri administrative pentru obținerea documentelor necesare. Toate acestea îngreunează posibilitatea muncitorilor migranți de a părăsi un loc de muncă în care se confruntă cu abuzuri sau condiții improprii și le sporesc dependența de angajatori. România are nevoie de reguli mai ferme și de instituții mai puternice, capabile să protejeze efectiv muncitorii imigranți împotriva exploatării și să le reducă dependența de angajatori. Altfel, riscăm să alunecăm către un sistem asemănător kafala, întîlnit în statele din Golful Persic, în care dreptul de ședere și posibilitatea de a schimba locul de muncă sînt puternic condiționate de angajator, favorizînd astfel abuzurile și exploatarea. Nu trebuie să uităm că România face parte dintr-un proiect european construit în jurul unor valori precum libertatea, egalitatea în drepturi, nediscriminarea și protecția socială. Faptul că muncitorii migranți pot avea venituri mai mari decît în țările de origine nu justifică acceptarea unor condiții de muncă și de viață pe care nu le-am considera acceptabile pentru cetățenii români. Respectarea drepturilor fundamentale nu ar trebui să depindă de cetățenie sau de poziția ocupată pe piața muncii, ci să constituie o obligație a statului față de toți cei care muncesc pe teritoriul său.
Patronatele și angajatorii exercită presiuni pentru facilitarea aducerii muncitorilor din state terțe, ca soluție la deficitul de personal de pe piața muncii din România. Însă, în timp ce economia românească are nevoie de acești muncitori, preocuparea pentru condițiile în care ei trăiesc în afara orelor de muncă pare să fie pe plan secund. Doar că oamenii nu pot fi reduși doar la munca pe care o prestează. Au nevoie de locuințe decente, de acces la servicii medicale, de relații sociale și de posibilitatea de a-și construi o viață în societatea în care muncesc, dacă doresc acest lucru. Dacă statul și angajatorii continuă să trateze imigrația exclusiv ca pe o soluție la deficitul de personal, fără să se preocupe de condițiile de viață și de integrarea socială a muncitorilor, riscul este ca problemele astfel acumulate să alimenteze tensiuni sociale. Iar aceste tensiuni pot fi exploatate politic de partidele de dreapta radicală, care vor găsi în imigranți o țintă convenabilă pentru nemulțumiri ale căror cauze țin, în bună măsură, de modul în care instituțiile publice și firmele gestionează inechitabil migrația forței de muncă.
Ionuț Anghel este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, institut din rețeaua Academiei Române.
.jpg)
