Țin minte cum, în facultate, unul dintre lucrurile din teoria dreptului care la început mi s-au părut ciudate a fost tocmai principiul pe care l-am ales ca titlu al acestui text. In dubio pro reo, aveam să aflu destul de repede, însemna că, atunci cînd există dubii în legătură cu o faptă sau un raport juridic, cel care va beneficia de această lipsă a unei situații clare era făptuitorul. „Făptașul”, cum i-am spune în limbaj mundan. Dictonul acesta m-a pus pe gînduri nu pentru că el exprima o cerință cît se poate de legitimă (aceea de a avea un dosar solid atunci cînd te hotărăști să supui pe cineva rigorilor legii), ci din cauză că aveam impresia că el instituționaliza o relativizare a culpei. Cu alte cuvinte, dacă nu putem dovedi perfect și fără rest vinovăția cuiva, omul suspectat de comiterea infracțiunii (dacă vorbim în materie penală) va fi liber. Se năștea așadar un fel de relativism al vinii pe care l-am acceptat destul de greu.
Între timp, însă, nu doar vina a devenit relativă. Dubiul, ca formă mentală de o sănătoasă precauție, a ajuns să domine discursul public pînă într-acolo încît sînt puse la îndoială și teorii deja verificate din punct de vedere științific. În timpul pandemiei de coronavirus, vocile care pretindeau să te îndoiești de capacitatea medicinei de a explica și a da soluții unei probleme serioase erau din ce în ce mai neliniștitoare. Însă, acolo, dubiul nu era asociat unei deliberări raționale, ci era întruparea unei suspiciuni maladive, pe fondul unui orgoliu exersat în lumea largă a Internetului. Fiecare om cu tastatură și cu acces la net, indiferent de pregătirea lui intelectuală, confundă dreptul la liberă exprimare cu pretenția de a i se acorda prezumția absolută de adevăr. Dacă am dreptul să spun ce gîndesc – pare să sugereze poziția lui –, asta înseamnă automat că ceea ce spun are aceeași valoare cu afirmațiile unui specialist în domeniu. Pentru că în online scriem cu aceleași caractere și, cel puțin teoretic, ne adresăm tuturor, e evident că cele susținute de mine au aceeași rigoare și greutate ca acelea ale unui profesionist. De aici și pînă la teoriile conspiraționiste mai e doar un pas.
Deviza unui astfel de comportament este „pune totul la îndoială”. Din spaima că cineva te-ar putea trage pe sfoară ajungi să parezi orice informație care vine spre tine, crezînd că dovada maximă de inteligență este să fii suspicios și gata oricînd să previi o „manipulare” căreia îi ești destinatar. Iar asta, în mod paradoxal, e una dintre formele cele mai sîcîitoare ale prostiei. Folosesc acest termen pentru a desemna acele cazuri în care rațiunea este confiscată de partea irațională a minții. Să fii antivaccinist, de exemplu, e dovada cea mai clară că nu bunele intenții te mînă în luptă, ci obscurantismul; că nu frica de „efecte secundare” te mobilizează, ci suspiciunea că cineva îți vrea înadins răul; că nu ești preocupat de înțelegerea unui fenomen științific (pentru care oricum nu ai instrumentele necesare), ci de pararea oricărei informații care contravine unor credințe intime.
Pe de altă parte, e curios cum exact oamenii care simt nevoia să pună totul sub semnul incertitudinii (din frica, foarte omenesc-rudimentară, de a nu fi „luați de proști”) sînt cei mai hotărîți să demonstreze celorlalți că opiniile lor sînt confirmate de realitate. Acolo nu mai au nici un dubiu, nici o reținere, nici o tresărire. De cele mai multe ori, îți servesc o demonstrație „globală” a unui fenomen pornind de la cazuri izolate, cunoscute personal sau „din auzite”. Se fac deduceri generale pe baza unor exemple concrete, dar fără nici un fel de rigoare logică. Se creează conexiuni bizare, dar care în mintea emițătorului sînt dovezi clare ale faptului că nu s-a înșelat.
Am fost destinatarul unei astfel de teorii acum cîteva luni, cînd, aflat la Bookfest Timișoara, mi-am dat întîlnire cu domnul Liiceanu la ieșirea din hotel, ca să luăm o mașină spre tîrg. După ce taxiul a sosit, ne-am așezat în spate. Șoferul, un tînăr de vreo 30 de ani, trăgea dintr-un cilindru roz. Domnul Liiceanu, curios, l-a întrebat ce fumează. Un înlocuitor de țigară, dar care conține nicotină și are gust de căpșuni, i-a răspuns băiatul. Domnul Liiceanu l-a chestionat mai departe: de ce mai e nevoie de nicotină, dacă oricum intenția e să vă lăsați de fumat? Șoferul ne-a spus că e dovedit (sic!) că nu e voie să te lași brusc de un viciu. De ce ziceți asta? – a venit, firesc, următoarea întrebare. Ni s-a răspuns: pentru că tatăl unui prieten a fumat 30 de ani, iar după ce s-a lăsat de fumat a făcut cancer pulmonar. Domnul Liiceanu, contrariat, s-a uitat uimit la mine, eu am zîmbit și mi-am ascuns fața în spatele tetierei. Domnul Liiceanu nu s-a putut abține și, cu o voce joasă și rugătoare, i-a spus: Vai, dar nu se poate să trageți asemenea concluzii bazîndu-vă pe un caz particular... În primul rînd pentru că nu aveți competențe medicale. Sau aveți? Bărbatul a dat din mînă a lehamite, a mai tras un fum și ne-a replicat: Nu, dar așa e cum vă spun io.
Pentru tînărul acela, dubiul în chestiunile acestea, de viață și de moarte, era doar un moft burghez. De ce să te mai complici, cînd ai la îndemînă toate aceste exemple mărunte care te confirmă? De ce să mai pierzi timp prețios analizînd, chestionînd, interesîndu-te, discutînd cu un specialist, cînd poți foarte bine să demonstrezi că un cancer pulmonar nu e provocat de fumat, ci – dimpotrivă! – de renunțarea la viciu? Nu e totul clar ca lumina zilei?
Așa că, din mijlocul unor astfel de aiureli, eu nu mai sînt sigur dacă răgazul pe care și-l ia cineva înaintea adoptării unei opinii despre lume și viață mai e privit azi ca un semn de chibzuință și responsabilitate. Viteza cu care sîntem gata să plonjăm în necunoscut, la primul impuls, fără rețineri ori deliberări însoțitoare, ar sugera că nu. Dar lăsați-mă, vă rog, să mă mai gîndesc la asta.
Dan-Liviu Boeriu, scriitor și cronicar literar, este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara și redactor-asociat al revistei de cultură Familia. Cea mai recentă carte publicată: Aici locuiește frica, Editura Humanitas, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
