De ce simțim mereu că „înainte era mai bine”, de ce prezentul ni se pare întotdeauna dezamăgitor?
Sînt multe răspunsuri posibile, toate cu măcar o fărîmă de adevăr cuprinsă. Mai întîi, aș zice că această impresie, destul de generală, survine la un moment dat pe parcursul vieții, nu de la început. Din perspectiva ontogeniei, plecăm, atunci cînd sîntem tineri sau foarte tineri, cu dorința de a ne realiza, de a deveni cineva, de a face ceva semnificativ. La această vreme ne este bine în viitor, cu proiecția că speranțele noastre se vor îndeplini. Nu apreciem trecutul, cînd eram copii mai slabi, mai nepricepuți, mai neîndemînatici. Vrem să ajungem mari, puternici, „pe picioarele noastre”.
Pe de altă parte, un efect semnificativ este acela al edulcorării trecutului, și acesta este constant. Este probabil o precondiționare a memoriei, cu mecanismele ei de neuroplasticitate și conservare a unor anume sinapse, nu a tuturor sinapselor formate prin experiențele noastre. Cu alte cuvinte – acesta este un lucru comun –, avem tendința de a păstra amintirile frumoase și de a le uita sau schimba pe cele dureroase. Acest fenomen ține de partea bazală a creierului nostru, de amigdalele cerebrale și de sistemul limbic. Atunci cînd ne amintim ceva plăcut, semnalul este de conservare, de întărire a acelor contacte sinaptice/conexiuni, cînd dăm de o istorie neplăcută printre girusurile cerebrale diverse, semnalul este, dimpotrivă, de inhibiție, de desfacere a acelor conexiuni.
Mai mult, amintirile noastre se modifică în timp – deși faptele au fost așa cum au fost. Se modifică percepția lor, odată cu reorganizarea experiențelor noastre, a persoanelor pe care le cunoaștem, a percepției noastre despre lume. Nu numai atît, în timp, în general, așteptările noastre cresc, nu scad (sigur, există excepții). Pe scurt, trecerea timpului aduce împreună edulcorarea trecutului, creșterea așteptărilor și, de la un punct încolo, melancolia îmbătrînirii („I’m not half the man I used to be”, Beatles). De aceea „înainte era mai bine”.
Ce este impresie și ce este adevărat cînd simțim că înainte, în tinerețe, în comunism, să zicem, viața era mai liniștită și mai tihnită decît acum?
Bună întrebare. Sînt multe diferențe obiective și, desigur, este și elementul subiectiv al percepției, cu părți comune pentru mulți oameni, dar și părți specifice. Pentru simplitate, voi încerca să mă refer la ce este obiectiv și la percepții frecvente.
Mai întîi, deși atunci aveam șase zile de lucru pe săptămînă, nu cinci ca astăzi, repartiția timpului zilnic era mai „igienică”, să zic așa. Se zice, pe bună dreptate, că noi, oamenii, într-o situație de confort existențial, ar trebui ca opt ore să muncim, opt ore să avem alte activități și opt ore să dormim. În comunism, cu toate limitările de atunci și lipsa de libertate evidentă, eram mult mai aproape de acest concept. După aceea, aveam mult mai mult timp pentru reflecție.
Reflecția activează anumite neurocircuite de bază, esențiale pentru starea de bine a creierului nostru, numite „default mode networks”, care consolidează memoria și cresc performanța funcțiilor noastre cognitive, inclusiv analiza și gîndirea critică. Pe vremea aceea depuneam un efort să găsim cărți, să vedem un film bun, să găsim un spectacol de teatru remarcabil. Tot acest lux al timpului la dispoziție avea un efect interesant, printre altele – consolida relațiile interumane, relațiile de solidaritate, de prietenie, inclusiv compasiunea și empatia. Cumva, deși aveam multe lipsuri, eram mai „umani”.
Anii s-au dus, au trecut peste noi foarte multe schimbări (pe care societatea vestică le-a trăit într-o perioadă cu mult mai lungă și mai armonic), toate acestea au fost factori de stres psiho-social, necesitatea de adaptare frecventă pentru supraviețuire, la propriu și la figurat, vine cu niște prețuri de plătit, niveluri mari de cortizol, depresie, hipertensiune, diabet și cîte și mai cîte pentru creier și corp. Astăzi, nu trebuie să ne mai străduim să căutăm informații, ca în trecut. Azi sîntem bombardați informațional în fiecare zi, trebuie să încercăm să decidem care sînt informații corecte și care false. Astăzi sîntem cu mult mai conectați cu alți oameni decît am dori, ne străduim să stabilim limite și sîntem, psihologic, mult mai distanți față de ceilalți decît cînd eram tineri. Paradoxal, într-un fel, nu?
Faptul că trăiam modest, înconjurați de lipsuri și interdicții, că nu aveam posibilități, nici Internet – toate acestea simplificau ori sărăceau viața, o goleau de aspirații ori de stres?
Vorba aceea – cu lacul și cu puțul. Depinde ce prețuim mai mult. Sigur că, global vorbind, este mai bine acum. Dacă avem în minte că libertatea este cel mai important lucru. Eu așa cred. Și acum am putea decide să ieșim, poate, din tot acest flux nebun al lumii noi, să trăim simplu. Decidem să nu facem asta. În vremea veche nu aveai ce decide. Trăiam cum se putea, cum decideau alții că trebuie să trăim.
Ce era bine atunci, cumva, era șansa pentru educație de calitate. Profesorii erau foarte buni, majoritatea. Nu aveam evenimente culturale și citeam. Și găseam, în bibliotecile alor noștri sau chiar în bibliotecile publice, sute de cărți minunate. Nu ultimele cărți publicate în lume, dar cărți excepționale găseam. Ascultam muzică clasică, chiar și casete cu Beatles, Queen sau Pink Floyd, circulau pe sub mînă. Și făceam ceaiuri unde ne distram de minune. Și se mai întîmpla ceva extraordinar, ce s-a pierdut aproape complet: eram extrem de motivați să facem ceva în viață. Știam că ai noștri nu aveau cum să ne ajute.
Eu am dat examen la Facultatea de Medicină din București, tatăl meu murise cînd aveam 15 ani, și mama mi-a spus că dacă nu voi intra la facultate voi merge în armată un an și patru luni. Deci nu era altă șansă... și am intrat. Astăzi, tinerii știu că întotdeauna au altă șansă și asta cumva poate să le scadă motivația, performanța. Astăzi, toată lumea are traume. Noi am avut puține evenimente pe care să le percepem, cu adevărat, ca traume. Sufletul de azi al tinerilor parcă s-a sensibilizat excesiv, ceea ce este o vulnerabilizare, nu o evoluție favorabilă.
Viteza dezvoltării
Unde se duce tot timpul pe care l-am recuperat cu ajutorul tuturor acestor noi device-uri, facilități și servicii altădată inaccesibile sau chiar imposibile? Dacă progresul tehnologic nu ne-a cîștigat timp, atunci ce ne-a oferit?
Mi se pare evident că viteza dezvoltării civilizației umane din ultimele patru decade este absolut fără precedent și estimările sînt că este în permanentă creștere, cu diverse scenarii posibile și un grad mic de predictibilitate a viitorului – poate mai mic decît oricînd. Tehnologia oferă instrumente. Depinde ce și cît faci cu aceste instrumente. Este extrem de corectă întrebarea legată de timp, avem în față un alt paradox. Toate aparatele, device-urile, aplicațiile, teoretic ne fac viața mai ușoară.
Dar,ceea ce nu e atît de ușor de văzut este că pe seama lor s-a născut și continuă să se nască o nouă lume, care ne solicită suplimentar și din care devenim, involuntar, parte. Pe măsură ce facem mai ușor ceva, de îndată trebuie să mai facem și altceva, mai mult ni se adaugă de fapt decît ni se scade din ceea ce ne preocupă și avem de rezolvat. Prin WhatsApp comunicăm instantaneu și facil, însă am fost introduși, vrînd-nevrînd, în 10-15 grupuri, care ne umplu cu informații care nu ne sînt necesare neapărat. Sîntem uciși prin volumul informațional și volumul suplimentar de lucruri pe care îl avem de făcut.
Eu, spre exemplu, am un aparat cu microunde foarte performant a cărui carte de instrucțiuni nu am fost în stare să o citesc niciodată. Dacă vreau să încălzesc ceva două minute, apăs de patru ori pe butonul de 30 de secunde, nu am avut cînd să învăț cum se face altfel... După aceea, s-au inventat multe lucruri noi, sînt multiple perspective pe care le absorbim. Ne raportăm la toate lucrurile, de aceea timpul devine insuficient. Ne dorim să avem tot. La sfîrșitul zilei, avem mai puțin timp, așa cum întrebarea a identificat foarte clar.
Se reduce timpul în viețile noastre pe măsură ce înaintăm în vîrstă? Există o teorie că în tinerețe timpul trece mai ușor pentru că acumulăm constant lucruri noi, pe cînd la bătrînețe sîntem îngreunați de rutină, de scăderea curiozității, iar asta face să resimțim timpul altfel. Altfel, adică în ce fel?
Da. Mai toată lumea este de acord cu ideea că timpul subiectiv se reduce cu vîrsta. Cu alte cuvinte, cu ideea că percepția noastră asupra unui anume interval (o zi, o lună, un an) se modifică, astfel încît, cu vîrsta, timpul „trece mai repede”. Of, da, mult, mult mai repede trece timpul. Nu există explicații științifice absolute pentru acest fapt, general acceptat, încă o dată.
Din ce am căutat și am citit, o chestiune coerentă, dar speculativă, desigur, este explicația lui Alexis Carrel, premiant Nobel, din L’homme, cet inconnu. Acesta spune că, în permanență, noi comparăm un interval de timp cu cît am trăit noi. De aceea, pentru un copil de 10 ani, un an reprezintă a zecea parte din viață (mult), în timp ce pentru un om de 50 de ani reprezintă a cincizecea parte din viață (puțin). Și da, poate fi foarte bine adevărat și că timpul se măsoară în nou, așa cum enunță întrebarea, și anii de început sînt mai bogați, mai lungi, mai plini de nou, iar anii tîrzii mai săraci, mai scurți, cu mai puțin nou. Absolut de acord.
Sînt fobiile, depresia, anxietatea, traumele de care pare că suferim toți niște „invenții” recente? Este omenirea tot mai bolnavă și mai suferindă?
Se comunică azi, la nivel global, de mii de ori mai mult decît se comunica acum cîteva decade – nu știu să spun grație sau din cauza Internetului, platformelor de socializare, et cetera. Din nou, ne intoxicăm cu informații, cu comunicare. Din punctul meu de vedere, subiectiv, bineînțeles, ar trebui să existe filtre. Să nu se „publice” orice. Sigur, se pune problema cine să filtreze. Apar acuzații zilnic despre orice, polarizarea absolută a ajuns aproape să distrugă echilibrul civilizației și culturii.
Așa că da, sîntem mai îngrijorați. Dar cît înțelegem? Cît sînt folosite, prin manipulări, părerile noastre? Ceea ce este evident este că sîntem foarte diferiți, ca oameni, prin locurile acestea de joacă, online, mai ales, dar și prin cele cu privire directă la mare. Din păcate, cei mai mulți sînt needucați, agresivi, frustrați, manipulabili, așa am ajuns. Ceea ce e trist este că societatea și tehnologia îi fac publici înainte să îi educe, ceea ce este o înfrîngere și, să-mi fie cu iertare, o mare prostie.
Despre traume am scris un pic puțin mai sus, foarte pe scurt. Simptomele și bolile psihice sînt mult mai frecvente decît erau acum o jumătate de secol iar pandemia a accelerat această „epidemie” care tot dezvoltatorilor societății hipermoderne se datorează. Omenirea este din ce în ce mai bolnavă și trăiește din ce în ce mai mult grație dezvoltării în paralel a medicinei. Mai suferindă nu cred că este. Cred că cineva a învățat lumea să își plîngă, din ce în ce mai mult, de milă. Asta nu face nici un bine și este anti-evoluție. Dar se poate cîștiga din distribuția unei astfel de atitudini, nu?
Căutăm azi mai mult decît în trecut bunăstarea materială, fericirea, wellness-ul, pacea interioară?
Bunăstarea materială – da, fericirea – nu (deși vorbesc toți încontinuu despre asta), wellness-ul este o închipuire a marketingului și a creditelor, pacea interioară – nu. Fac asta doar cei aleși, care au existat dintotdeauna. Cei aleși nu sînt aleși de cineva, ei se aleg singuri.
Bogdan O. Popescu este scriitor și medic neurolog. Cea mai recentă carte publicată: Cartea războiului (poezie, Editura Vellant, 2023).
.jpg)
