Bună ziua, mă numesc Vlad Stroescu și sînt psihiatru. Practic meseria deja de douăzeci de ani: în termenii istoriilor antice, acum înfloresc, acum dau tot ce pot, înainte ca legile firii și ale omului să își spună cuvîntul și să descresc către uitare. Cu fiecare nouă întîlnire cu un pacient, descind într-un port nou, o lume nouă, dar am deja o hartă în minte și încerc să fiu pregătit pentru orice, chiar și pentru hic sunt leones. Sînt luat prin surprindere, dar nu mai sînt copleșit de îndoieli. Cel puțin nu cum eram cîndva.
Asta deși psihiatria nu m-a învățat, așa cum speram la început, esența naturii umane și ce înseamnă fiecare parte din noi. Lecțiile psihiatriei au fost „apofatice”; mi-e greu să descriu o anumită funcție, dar putem vorbi cu ușurință despre ce se întîmplă cînd acea funcție e afectată. În timp ce definirea normalului e un proces plin de capcane normative, anormalul e relativ ușor de topografiat. Spre exemplu, se știe cît de dificil e să definim conștiința și ce paradoxuri ne așteaptă dacă vrem să o explicăm, însă și un student la Medicină poate să vă spună treptele dezintegrării conștiinței (asta măsoară scala Glasgow), iar semiologia psihiatrică e un catalog de fenomene pe care le putem observa atunci cînd cîmpul conștiinței este tulburat.
Despre îndoială, psihiatria nu are de zis foarte multe în mod direct, nefiind printre categoriile minții incluse în examinarea clinică standard. E vorba probabil doar de o omisiune epistemică, la fel ca în cazul imaginației, pentru că există o clasică polarizare în psihiatrie care se articulează pe îndoială.
Dacă e să vorbim de o boală a îndoielii, vom merge imediat cu gîndul la tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Povestea acestei tulburări e cam așa, în mintea mea: undeva, în recesurile mai puțin vizitate de conștiință ale minții noastre, se află un sertar cu cele mai rele scenarii posibile. „Cum ar fi dacă ceva rău s-ar întîmpla copilului meu? Ce poate fi mai rău de atît? Se poate: cum ar fi dacă eu însumi i-aș face rău copilului meu, din neatenție? Sau chiar intenționat?” Avem nevoie de scenariile astea ca să fim niște oameni buni și funcționali. Ele își fac efectul și ne ghidează viața din umbră, păzindu-ne de prăpăstiile ei. Doar în condiții excepționale, de mare pericol, devenim acut conștienți de ele, nu le mai putem ignora și ne ocupă toată mintea. În TOC, nu e nevoie de aceste condiții excepționale: propria anxietate scoate din sertar scenariul cel mai groaznic și ne obligă să îl examinăm. Nu doar o dată, ci la nesfîrșit, de fiecare dată cînd trebuie să facem o schimbare, oricît de mică, un pas în afara casei, o atingere de clanță, o îmbucătură de pîine. Orice acțiune a noastră va sta sub semnul cele mai severe îndoieli: înainte de a o putea face, anxietatea va dori o procedură complexă care să elimine orice risc. Ți-e teamă să te contaminezi pe mîini? Spală-te de o mie de ori, apoi folosește o serie de produse de sterilizare, apoi spală-te iar. Ore în șir. Procedura poate deveni absurdă în încercarea de a cîștiga un fel de pariu al lui Pascal; se umple de gesturi fără sens aparent, în ideea că poate există o probabilitate infimă ca, dacă nu le faci, să pierzi totul. La limitele extreme, nici o acțiune pozitivă, constructivă, nu mai e posibilă, ci doar compulsii care nu reușesc să umple marja de eroare a obsesiei, așa cum Ahile al lui Zenon nu reușește să prindă din urmă broasca țestoasă.
În fond, tulburările compulsive sînt totuși anxietate în exces, o stare de urgență legiferată la extrem, în care nu acel scenariu peiorativ e problema, ci însăși starea de urgență pe care o provoacă. Nu ne vom contamina cu adevărat de lepră, nu ne vom arunca cu adevărat de la o înălțime amețitoare, nu ne vom răni copilul din greșeală, nu ne vom pierde puritatea sufletului din pricina imaginilor obscene care vin nechemate: aceste scenarii nu ne spun decît, indirect, care sînt lucrurile prețioase pentru noi, ce ne temem că am putea pierde.
Cealaltă „patologie a îndoielii” este experiența delirant-halucinatorie. Cel afectat capătă o trăire de a cărei autenticitate este absolut sigur. Îndoiala ar trebui să funcționeze imediat, pentru că e vorba de o trăire flagrant falsă, cu care cei din jur nu pot empatiza: vezi sau auzi ceva care nu e acolo, crezi ceva care nu poate fi adevărat. În schimb, îndoiala e complet absentă. Uneori, ne spunem singuri lucruri rele: Stroescule, ești un prost, un impostor, nu o să izbîndești niciodată. Imaterialul și secretul gîndurilor vine și din faptul că le punem permanent la îndoială atît forma, cît și conținutul. Dacă nu mai reușim să o facem, gîndurile capătă autonomie, nu mai sînt ale noastre, nu mai avem nici măcar puterea de a le recunoaște. Pentru conștiință, care le-a scăpat din frîu, devin certitudini absolute, ca niște realități exterioare. Ba chiar mai rău. Un om sănătos pune la îndoială, măcar în mică măsură, și realitatea convențională, sau felul în care o percepe. Realitatea delirantă e mult mai dură decît cea convențională, e de neclintit prin raționament sau dovezi. Nu e doar anxietate (deși în schizofrenie poți avea și fenomene obsesiv-compulsive uneori grave), e ceea ce vine dincolo de anxietate, acolo unde nu îndrăznim vreodată să mergem cu imaginația. Empatic, experiențele astea îl sperie pe martorul din afară, îi dau un sentiment de neliniște bizară pe care „vechii psihiatri” îl foloseau ca unealtă diagnostică: psihiatrul olandez H.C. Rümke numea „sentimentul praecox”, sau sentimentul schizofren.
Cele două situații, obsesionalitatea și delirul, corespund dihotomiei nevroză-psihoză în psihopatologia clasică. E ca și cum noi, oamenii, avem o ancoră cu care ne putem agăța de realitate pentru a naviga prin ea. În nevroză, ancora e prea grea, te ține pe loc și îți îngreunează traiul, în psihoză, lanțul ei s-a rupt și ești în derivă. Or, nu cred că greșim dacă spunem că numele ancorei e chiar îndoiala.
Sînt lecții importante pe care le putem trage de aici. Îndoiala e un instrument foarte sensibil, intim, mereu oscilant și fără de care o relație bună cu realitatea nu este posibilă. Chiar și fără să ne îmbolnăvim, excesele și deficitele ei ne pot face rău. Prea multă îndoială, și ne vom simți mereu impostori, lipsiți de încredere, frînați în munca noastră de a face bine, ridicîndu-ne bariere în calea propriilor reușite. Prea puțină, și vom fi vulnerabili la cele mai absurde și nocive narațiuni contemporane.
Vlad Stroescu, psihiatru și scriitor, e autorul, printre altele, al volumelor colective Sîntem sănătoși la minte?, Editura Humanitas, 2022, și Izolare (e-book), Editura Nemira, 2020, și al cărții Povești somnifere, Editura Humanitas Junior, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
