De Duminica Tomii ne-am pornit voioși spre biserică, să întremăm în noi harul primit la Înviere. Cîntările psaltice, frumos executate, au accentuat, în opinia noastră, polaritatea credință-necredință, pornind de la așa-zisa necredință a apostolului Toma. Chiar și părintele, cînd a citit momentul întîlnirii lui Toma cu Hristos din Evanghelie, a subliniat această incongruență, luînd o pauză sapiențială: „Fii credincios…și nu necredincios”.
După slujbă, ne-am aciuat într-o casă din Cotroceni, am destupat o sticlă de Ispită litera T și am purces la consacratul de-acum simpozion (syn – împreună, pino – a bea). Personajele sînt descrise în funcție de ceea ce reprezintă pentru ele credința: pentru Cristi (Cr), itinerariu eidetic spre Cel ce este; pentru Ion (I), a-i fi dor neîndoios de a fi; pentru Mihai (M), asigurarea RCA pentru viața veșnică; pentru Clement (Cl), preaviz pentru legătura neîndoielnică, dar mijlocită, cu Dumnezeu.
Cr: Dragi simpotes, plecînd de la întîlnirea sfîntului Toma cu Hristos cel Înviat, aș vrea să discutăm azi despre îndoiala în credință, despre credința și necredința în Dumnezeu, despre încrederea și neîncrederea în Dumnezeu, pentru că sînt două lucruri distincte. Una este a crede în Dumnezeu, alta a crede lui Dumnezeu, scrie marele teolog Grigorie Palama. Adică una este să crezi în existența Lui, alta să-I urmezi! Scurt spus, nu sînt de acord cu această polarizare credință/necredință, pentru că o credință fără o urmă de necredință, de îndoială, are multe elemente de falsitate. Mai mult, la încredere și neîncredere este și mai evident: nu poți avea încredere în Dumnezeu fără să ai uneori și neîncredere, fără să te îndoiești de planurile Lui, fără să-I pui la îndoială uneori acțiunile! Îndoiala este esențială în cunoașterea lui Dumnezeu.
I: Să nu uităm că termenul grecesc pentru îndoială este amfivolia, care la origine (amfi + vallo) însemna „a întoarce un lucru pe toate părțile”, „a cerceta amănunțit”. Amfivolia este, în definitiv, o cale de a-L căuta pe Dumnezeu, de a-L cunoaște chiar. Cred însă că, mai înainte de a începe această dezbatere, ar trebui să avem în vedere învățătura patristică despre teognosie. Dumnezeiescul Maxim, urmînd învățătura capadocienilor, distinge în Dumnezeu: 1) „Oti estin Theos” (că este Dumnezeu), adică faptul că există și trăim prezența Lui prin lucrările Sale care se manifestă în creație; 2) „Pos estin o Theos” (cum este Dumnezeu), adică existența Sa ca Sfîntă Treime; și 3) „Ti estin” (ce este Dumnezeu), adică ființa Lui, față de care nu există posibilitatea cunoașterii. Credința noastră se focusează pe „oti estin o Theos”.
Cr: „To pos estin”, cum există El, ni s-a arătat prin iconomia venirii Fiului pe pămînt, prin Întrupare și întreaga Lui lucrare mîntuitoare. Cunoașterea și credința merg împreună în teologia Părinților. Foarte frumos scrie Vasile cel Mare că Dumnezeu ne-a lăsat multe nedescoperite, pentru ca mintea noastră să se antreneze să caute, să afle, dar atunci cînd nu mai poate, doar puterea credinței ne ajută.
Cl: Haideți să revenim cu picioarele pe pămînt! Nu înțeleg care e legătura dintre ce a spus Maxim și îndoială. Și nu accept că această amfivolia ajută la cunoașterea lui Dumnezeu. Nicăieri în literatura patristică, pe care o clamați, nu se spune așa ceva. De exemplu, Vasile cel Mare, la care faci referire, în Omiliile la Psalmi, ne îndeamnă să ne ferim de această îndoială despre Dumnezeu, care vine din necredință. Pînă și „ereticul” Origen, tîlcuind expresia scripturistică referitoare la Maica Domnului, că „sabia va trece prin sufletul tău”, ne spune că sabia (romfaia) care a trecut prin sufletul Maicii este amfivolia prin care a trecut în vremea Răstignirii Fiului ei. Adică îndoiala cînd L-a văzut răstignit și mort. Deci în nici un caz această amfivolia nu are un sens pozitiv.
I: Sfîntul Toma este un exemplu elocvent că această îndoială poate fi și pozitivă. El s-a îndoit, e adevărat, de Învierea lui Hristos, a dorit și a pus degetul în urma cuielor, dar tot atît de adevărat este că, după această pipăire, a rostit cea mai profundă mărturisire de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.
M: Eu susțin că apostolul Toma este un vajnic ucenic al lui Aristotel și un mare fan al metodologiei lui științifice, al principiilor Logicii sale, al teoriei antifazei, pe care acel mare filosof o considera principiul cel mai sigur al tuturor principiilor; mai simplu spus, ca să accept că ceva există, trebuie să confirm că nu este posibil să nu existe. Pipăindu-L, Toma și-a confirmat că nu este posibil să nu fi înviat! Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!”, ca-n „Psalmul“ lui Arghezi. Evident, aceste metode au existat și înainte de Aristotel, și după, fără să se știe de el. Amintiți-vă cum a fost chestionat Odiseu de Penelopa cînd s-a întors în Itaca, după douăzeci de ani, despre patul conjugal și a reușit să o convingă doar cînd a răspuns că patul este integrat în corpul unui măslin și nu poate fi mutat (unii traducători înțeleg, greșit, dar sugestiv, că Odiseu s-a referit la o aluniță de pe corpul ei!). Știință, nu glumă!
Cr: Aș conchide că ați început să fiți alunecoși. Credinciosul fără îndoieli, fără dileme teologice, sfîrșește prin a fi un bigot. Credința adevărată are nevoie de îndoieli, de dileme, dar, dincolo de toate, are nevoie de o pipăire ca a sfîntului Toma. Numai așa vom ajunge nu doar să credem în El, ci și să credem Lui.
Soarele primăvăratic se strecura cînd și cînd printre norii mărunți, dar denși, creînd un spectacol unic de lumini și umbre, care ne-a inspirat direct să rostim împreună cu tatăl din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Ioan Damaschin, Opere complete, vol. V, Omilii I, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
