În 1969 eram student la Politehnica din Bucureşti. Într-o zi, s-a organizat o excursie studenţească la Mănastirea Căldaruşani situată la circa 30 km de Bucureşti. În pinacoteca mînăstirii puteau fi admirate cîteva lucrări originale ale lui Nicolae Grigorescu. Ştiam că în această mănăstire trăieşte cu „domiciliu obligatoriu” episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.
Provin dintr-o familie de greco-catolici în rezistenţă din Baia Mare şi eram foarte bine informat în această chestiune. Nu credeam însă că îl voi întîlni, dar aş fi dorit lucrul acesta. Dorinţa mi s-a îndeplinit pentru că din ţinţirimul mănăstirii l-am văzut pe Iuliu Hossu la geamul unei chilii de la etaj. L-am privit ţintă şi cu foarte mult interes, lucru pe care episcopul l-a observat. Geamul la care stătea era deschis şi m-a întrebat: „De unde eşti?” „Din Baia Mare.” „Spune-i Fratelui Simion de la poartă să-ţi dea voie să urci pînă la mine.” În ghereta de la poartă era un călugăr, relativ tînăr, cu ochi albaştri şi barbă roşcată, căruia i-am spus să-mi dea voie să urc la etaj pentru că domnul de la etaj m-a chemat. S-a uitat la ceas, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Urcă, dar să nu stai mult”. Am urcat scările şi m-am găsit faţă în faţă cu Episcopul Iuliu Hossu în uşa chiliei sale.
Conversaţia a durat circa zece minute. După ce m-am prezentat şi i-am expus pe scurt cum am ajuns aici, l-am întrebat: „Ce ar trebui să facem pentru ca Biserica Greco-Catolică să-şi recapete libertatea?”. Mi-a răspuns: „Măcar din cînd în cînd să spuneţi un Tatăl nostru…”. Între timp, Fratele Simion din ghereta de la poartă m-a bătut uşor pe umăr şi mi-a spus: „Vizita s-a terminat”. Am îngenuncheat pe pragul chiliei şi i-am cerut Episcopului Iuliu Hossu să-mi dea binecuvîntare şi am primit binecuvîntarea.
Această întîlnire şi acestă conversaţie m-a marcat în profunzime. Destinul vieţii mele s-a schimbat. Mai întîi, l-am analizat pe omul acesta care de peste douăzeci de ani era închis pentru credinţa lui greco-catolică. Apoi, acţiunea spre care m-a îndrumat nu corespundea cu ideile mele. Eu de multă vreme mă rugam cu acestă intenţie, poate mai mult ca „din cînd în cînd un Tatăl nostru …”! Atunci mi-am zis: trebuie să fac mai mult, aş putea să fac mai mult.
Anticipez: după ce am ajuns preot şi am început alături de alţii să facem slujbe pe ascuns prin casele oamenilor, am organizat o adevărată „ofensivă de rugăciuni” prin aşa-numita „Adoraţie perpetuă”. Am selectat un număr de 168 de persoane corespunzător celor 168 de ore dintr-o săptămînă şi fiecare persoană trebuia să facă o oră de adoraţie pe săptămînă în ziua şi la ora stabilită. Cel angajat în acest lanţ de rugăciune avea obligaţia ca, în cazul în care nu-şi poate îndeplini angajamentul, să-şi găsescă înlocuitor. Eu şi soţia mea ne mai ţinem și astăzi ora de adoraţie aleasă atunci. Sînt convins că şi alţii fac la fel, chiar dacă lanţul are întreruperi.
În 1970, cînd a murit cardinalul Iuliu Hossu, mai eram încă în Bucureşti. Am participat, alături de episcopii Ioan Dragomir, Alexandru Todea și alte cîteva persoane, la prohodul sumar oficiat de cei doi episcopi clandestini în morga spitalului Colentina, iar apoi am fost prezent la înhumare, în Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. Ştiam că exista posibilitatea de a deveni preot greco-catolic clandestin şi mi-am zis: asta trebuie să fac.
Patru ani mai tîrziu după întîlnirea de la Căldăruşani în anul 1973, am fost hirotonit preot greco-catolic clandestin de către episcopul greco-catolic clandestin Ioan Dragomir, într-un apartament de bloc din Baia Mare. La această ceremonie, în afară de episcop şi candidat, mai erau prezente patru persoane: soţia mea, socrul meu, preot greco-catolic netrecut la ortodoxie, soacra mea şi fratele meu mai mare Alexandru, preot clandestin şi el, hirotonit cu cîţiva ani înainte. La data respectivă lucram deja ca inginer într-o uzină din Baia Mare.
În jurul fiecărui preot clandestin sau al puţinilor preoţi supravieţuitori din cei care, alături de episcopi, au refuzat trecerea forţată la ortodoxie în 1948 s-au format nuclee ale rezistenţei greco-catolice. Securitatea nu era străină de activitatea clandestină a Bisericii Greco-Catolice. Tactica Securităţii era una de urmărire şi intimidare. Atît pentru Securitate, cît şi pentru Biserica Ortodoxă, problema greco-catolicilor era una cu două tăişuri. O acţiune energică împotriva acestei clandestinităţi ar fi însemnat cel mai evident argument al existenţei Bisericii Greco-Catolice. Or, poziţia oficială, atît a statului, cît şi a Bisericii Ortodoxe, era că Biserica Greco-Catolică nu exista. Tocmai din această cauză, tactica Securităţii era intimidarea care, din păcate, s-a dovedit a fi destul de eficientă pentru adversarii Bisericii Greco-Catolice.
M-am putut convinge de lucrul acesta pentru că, pe parcursul anilor 1974-1989, am fost anchetat de Securitate pe această temă de foarte multe ori, fie în uzina unde lucram, la Biroul Documente Secrete, fie la sediul Securităţii din Baia Mare. Decretul din ultima zi a anului1989, prin care Biserica Greco-Catolică era relegalizată, ne-a surprins în acestă situaţie. Începea etapa reinstituţionalizării Bisericii Greco-Catolice după 41 de ani de interdicţie şi persecuţie. Încă din primele luni ale anului 1990 m-am retras din activitatea industrială şi m-am implicat numai în activitatea pastoral-preoţească şi de refacere a structurilor Bisericii Greco-Catolice, precum şi în refacerea învăţămîntului teologic patronat de Biserică. În anul 2003 am obţinut de la CNSAS dosarul personal. Este structurat în trei volume şi conţine 212 file. Primul document din dosar este datat în 1974, iar ultimul în noiembrie 1989.
La un moment dat, prin anul 1994, s-a declanşat acţiunea culegerii de documente privind martirajul celor care în 1948 au refuzat trecerea forţată la ortodoxie. Unul dintre aceştia şi poate cel mai vizibil era cardinalul Iuliu Hossu. S-a lucrat 25 de ani la întocmirea unui document de 1.868 de pagini intitulat „Positio super martyirio”. Patru pagini din acest document reprezintă mărturia mea privind întîlnirea de la Căldăruşani din 1969 cu Episcopul Iuliu Hossu. Documentul de 1.868 de pagini a fost înaintat în 2018 la Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor din Vatican şi pe baza acestui document, la 19 martie 2019, Papa Francisc a emis decretul de beatificare a şapte episcopi martiri români între care unul este cardinalul Iuliu Hossu. La 2 iunie 2019 a avut loc la Blaj ceremonia solemnă de beatificare a celor şapte episcopi martiri, ceremonie prezidată de Papa Francisc.
Pentru activitatea mea am fost distins în anul 2017 de către Consiliul Municipal Baia Mare cu titlul de „Cetăţean de Onoare”, iar în anul 2023, cînd am aniversat 50 de ani de preoţie, am fost distins de Papa Francisc cu medalia „Pro Ecclesia et Pontifice”.
Pr. Simion Mesaroș este preot greco-catolic pensionar, fost paroh al Parohiei Sf. Anton din Baia Mare.
.jpg)
