„Învață, tataie! Ca să ajungi cineva!”

Întreaga copilărie am mîncat competiție pe pîine. Acasă, la școală sau în fața blocului era imperios să fiu bună. Mai bună decît prietenii și colegii mei. Mai bună chiar decît orice membru al familiei mele din Sălăjan, împărțită în două apartamente aflate în același bloc și erodată de sărăcia în care ne-a tîrît tranziția spre democrație.

Anii ’90 au fost crunți. Mama a rămas fără job-ul de la Uzina Republica, bunicii erau pensionari. Tata, unicul din familie cu studii superioare, era degeaba prin preajmă atunci cînd își făcea apariția. Și totuși, toată lumea din familia mea avea același vis pentru mine: să am o viață bună și un salariu care să îmi permită să mănînc și altceva decît mămăligă cu brînză în fiecare seară. Așa arăta cina în clasa a VIII-a, cînd puținii bani se duceau pe meditații.

Recunosc, faptul că mama nu își permitea să îmi cumpere o ciocolată din cînd în cînd a reprezentat și el o motivație destul de puternică. Și, ca să avem și un call to action, un apel la acțiune în tot acest context, adaug vorbele lui tataie, cel mai mare suporter al meu, care răsunau în urechile mele de copil în heavy rotation, difuzare intensă: „Învață, tataie! Ca să ajungi cineva!”. A repetat cuvintele astea ca pe o mantră în cei 17 ani. Efectul? Mă antrenez de la 5 ani să fiu competitivă și nici nu am fost conștientă de asta pînă recent.

Dorința mea de validare a germinat cînd m-am prins că, dacă accept cursurile propuse de familie, vor fi mîndri de mine și, iată, voi ajunge „cineva”. Așa că am mers peste tot – la lecțiile de pian și engleză predate de o doamnă care m-a racolat din grădina pe care o muncea tataie în față blocului, la vioară, deși o detestam din suflet pe ea și clasele de solfegii care puteau plictisi și cel mai curios elev.

Ca un mecanism cauză-efect, dorința lor de a excela în carieră și în viață punea o presiune imensă pe umerii mei, care mă făcea să ies pe locul doi în competiții de orice natură. Cu excepția sportului. Acolo ieșeam pe ultimul loc doar pentru că mă purtam natural. Competiția m-a ajutat să îi fac pe ai mei mîndri, dar m-a lăsat mai goală ca la început. Prietenii cu care am intrat în competiție s-au pierdut și nici măcar o laudă de la familia pe care nu am dezamăgit-o nu m-a încălzit. Și ce dacă am luat note mai bune, ce dacă sînt teacher’s pet, preferata profesorilor? Pentru ei rămîn doar tocilara cu care îi compară părinții lor acasă.

Tot competiția m-a costat o relație. Una dintre relațiile care au pus fundamentul persoanei care sînt acum și care m-au format ca adult. Perspectiva unei burse în SUA ne-a băgat pe nesimțite într-o cursă a ego-urilor din care toată lumea a ieșit șifonată și nimeni nu a mai plecat nicăieri, decît în afara relației. Destinația finală.

Există acel joc numit Scaunele muzicale, în care participanții trebuie să se rotească în jurul unor scaune, cu unul mai puține decît sînt ei, și să se așeze la semnalul sonor. Invariabil cineva rămîne pe afară și e forțat să părăsească jocul. E ca atunci cînd mergi la cină într-un loc care nu face rezervări și trebuie să vînezi masa, pe care ți-o tot fură de sub ochi alt și alt cuplu. Din fericire, există un antidot la astfel de situații – Masa convivială. Este de obicei o masă lungă, cu multe scaune, care aduce la un loc povești total diferite și oameni extrem de diverși, care în mod normal nu s-ar întîlni. Tot mai multe restaurante din București și din țară au început să adopte conceptul prin care se asigură loc la masă și celor care au ratat startul.

„Collab is key”, colaborarea este cheia, spune un vechi dicton britanic, și, după douăzeci de ani în cîmpul muncii, pot să confirm. Oricît de bine mi-am scris jurnalul la radio, nu îl poate auzi nimeni pînă cînd nu îmi deschide microfonul colegul meu de la tehnic. Oricît de bine ar fi fost scris textul pe care îl citiți, ochiul ager de editor îl va cizela pînă ajunge la forma perfectă. E o regulă universal valabilă – colaborarea deschide uși pe toate planurile, competiția te poate ajuta să ajungi pe primul loc, dar nu uita că ai ajuns acolo cu efortul susținut al echipei care te-a ajutat să excelezi.

Înapoi la tataie, suporterul meu numărul 1 – am învățat să îi apreciez, de la un punct încolo, sfatul și generozitatea. S-a întîmplat după ce mi-am dat seama că nu mi-a pus un standard cu care poate nu aș fi rezonat. Tataie știa că voi ajunge cineva oricum. Important era să îmi dau și eu seama la un moment dat că, în cursa asta în care mai concuram doar împotriva mea, cîștig dacă mă opresc și colaborăm.

Andreea Pietroșel este jurnalistă la RFI România.