Sînteți profesoară? mă întreabă domnu’ Vasile cu milă. Se vede. Aveți multe cărți. Am multe cărți, confirm. În curînd, o să pătrund în cameră printr-un labirint, ca poetul Emil Brumaru o să fiu. Trăiesc într-o casă-bibliotecă. Trebuie să fac ceva în privința asta. Aș dori să donez o parte dintre ele unei biblioteci publice. Nu se poate, mi se spune, nu e spațiu, e multă birocrație, pînă intră în circuit durează. Dar poate la țară să fie loc? La țară s-au desființat bibliotecile, că nu aduc, moromețian așa, nici un beneficiu. Bibliotecă ioc, școală ioc. Profesorii au plecat, și-au schimbat meseria, s-au adaptat, nu mai au ore. Cine să mai citească?!
Încerc să conving o fostă elevă, profesoară la rîndu-i, să mi le primească, a mai făcut asta acum cîțiva ani, a fost drăguță. Acum nu mă poate ajuta, n-are timp, e ocupată cu dosare, comisii, cu respirația pe sub apă – e în restrîngere. Nu pot eu să le arunc, pur și simplu, la maculatură? Nu pot, fiindcă acolo, în cărțile de care nu are nimeni nevoie acum, sînt anii, banii și examenele, atelierele de învățare și cursurile de formare, sutele de articole și de recenzii făcute în 30 de ani de profesorat. N-aș face asta. Sînt valoroase.
Îmi duc mîna la sprînceană, la tîmplă și la bărbie ca să mă apăr de imaginile din viitor. Distopiile mă sensibilizează, parcă prea multă literatură devine realitate. Mă tem să nu joace șoarecii (nu leoaica arămie) tontoroiul printre copertele prăfuite, să nu le cuprindă mucegaiul, să nu se facă scrum. După război, în anii de foamete, ca să hrănească șase copii, mamaia a pus pe foc un sfert de bibliotecă, volume îmbrăcate în piele, ediții rare. N-a avut de ales. Cu durere a făcut asta. Fără durere, mai spre zilele noastre, o tînără abia venită în neam a dus o ediție din Toate pînzele sus! la toaleta din fundul curții. Noroc că a găsit-o mamaia. Tot mamaia a făcut ședință cu toți ai casei și a stabilit că, Doamne ferește, nefiind foamete, nici altă smintire, cărțile la loc de cinste trebuie să rămînă, în casă, ca oamenii, să nu se așeze praful pe ele. Tot se așază, a comentat cineva, dacă nu sînt citite.
Mă recunoaște într-un magazin o mămică și mă întreabă cînd începe școala. Ar trebui, îmi spune cu mînie, să-și vadă profesorii de treaba lor. Să învețe copiii carte ca pe timpuri, că profesorii stau degeaba toată ziua, și mai au și vacanță două luni. Ia să lucreze opt ore pe zi, să vadă cum e. Apoi îmi cere părerea: n-ar fi mai bine să nu mai înceapă deloc?! Să facă homeschooling. Fata ei trece în clasa a V-a – suferă de anxietate, nu mai vrea la școală, nu-i place. Speră că s-a terminat cu bullying-ul, n-o să mai rîdă colegii de ea fiindcă citește, că ăsta-i motivul necazurilor, invidia. E cea mai bună din clasă. Învățătoarea nu făcea nimic la oră, le tot dădea teme pe care nu le verifica niciodată. Și se juca pe telefon. Nici nu prea venea, făcea reconversie profesională și se ducea la examene sau era în medical, că făcuse și un infarct. Tac și înghit odată cu aerul fiecare cuvînt îndreptat spre mine. Ea cum să procedeze acum cu copilul?! O liniștesc cum pot, uite, fata a devenit o bună cititoare, și asta o ajută, va găsi puterea să se adapteze. Am la mine o carte minunată, Invizibilii Ioanei Pârvulescu, o scot din geantă și i-o dau să o ducă acasă, sigur o să-i placă, i se potrivește. Ce medicament bun e o carte, trece durerea imediat ce o deschizi!
În cancelarie, văd pe masă cel mai recent număr din Dilema. Două locuri mai încolo, a uitat Lili Confiteor, romanul preferat din vara asta. Dana mă așteaptă la bibliotecă să actualizăm listele de lectură, că vin copiii să ceară cărți. Neoficial, ne-am creat un fel de club al cititorilor. Olivia a adus un minut de lectură din Insula bătăilor de inimă. A văzut ce citesc eu și s-a dus să cumpere cartea. Andrada, care e într-a V-a, trage cu ochiul la volumul așezat pe catedră. Nu-i vede bine coperta, așa că o întoarce, să se lămurească: Adina Rosetti e autoarea, am crezut că e Adina Popescu, nu știam că sînt mai multe Adine scriitoare. Pe coridor, mă așteaptă Denisa, de la a XII-a. Mi-a adus Jurnalul lui Radu Vancu. Speră că nu am cartea asta. La fiecare forum al profesorilor, Daniela ne cere să precizăm în prezentarea noastră titlul cărții pe care tocmai o citim. Lîngă mine, o colegă scrie pe o coală cîteva cuvinte despre ea: Necazuri cu școala, Daniel Pennac, navetă nedecontată integral, la 50 de kilometri, clase cu simultan, abuz emoțional, navetiștii considerați „venetici”, sînt aici ca să învăț. Profesor = bucurie.
În cele din urmă, găsesc adresa unui anticariat și încerc să conving diverși angajați că nu are nimeni cărți ca ale mele – în perfectă stare, nu mai zic de conținut. Dacă aș putea, mi-aș deschide eu un magazin de cărți. Și aș da faliment, obișnuită fiind să le dăruiesc. Sînt întrebată dacă am cărți despre școala vieții. Nu, am mai mult cărți de specialitate. Păcat, motivaționalele se caută. Le trimit poze. Sînt multe? Dacă nu sînt măcar cinci sute, ei nu vin să le ridice, că irosesc benzina.
Mă numesc Vasile, se prezintă politicos ultimul interlocutor de la anticariatul pămîntului. Am ajuns la poartă. Domnu’ Vasile apucă sfios o carte din teancurile așezate de-a lungul camerei, ca la o paradă fastuoasă, și se pune pe răsfoit. Îi văd fața înflorind a bucurie și îl recunosc: e ca mine, e cititor. De ce le dați? Cu inima ușoară le dau, îi răspund, să își găsească un cititor cît nu sînt prăfuite. Copiilor, și nu doar lor, le plac cărțile noi. Eu le-am citit, să le citească și alții. În librărie sînt scumpe.
Le scriu copiilor, proaspăt liceeni, un ultim mesaj: ar fi ideal să citească toată viața, fiindcă prin carte vor reuși multe, vor reuși să traverseze deșertul. Ezit să scriu cultural, deșertul cultural, șterg și rescriu, ca să nu-i împovărez pe copii cu tristeți de care nu sînt ei responsabili. Incredibil de multă putere are o carte. Te face să simți în fiecare zi că lumea e nouă. Nu mai zic că cititul „trebuie și pentru examen”.
După ce am dat cărțile (nu pe toate, să ne-nțelegem), aștept, puțin vinovată, să mă întrebe cineva ca pe Moromete: De ce-ai tăiat, mă, salcîmul? De ce? De ce-ai dat cărțile?! De ce?
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literature română la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
