În 2022, la zece ani de Festival Internațional de Literatură și Traducere Iași, am scris pentru Revista Timpul un soi de rezumat al felului în care festivalul m-a plimbat prin diferite situații, care mai de care și nici una anticipabilă: de la a vedea pentru prima oară scriitori care sînt, iată, vii (vezi textul respectiv pentru context), la a alerga pe străzile Iașiului după autorii și traducătorii care trebuie să ajungă la evenimente și care „știu ei o scurtătură”. Acum, în textul de față, o să reiau povestea de unde am lăsat-o. Au mai trecut cîteva ediții între timp și, după cum ne-am fi așteptat, nici una nu a fost lipsită de momente cînd mai duioase, cînd mai neprevăzute și tensionate. De fapt, dacă ar fi să pun degetul pe o tradiție a FILIT-ului, aceea ar fi că nu încetează din a mă surprinde, de la an la an.
2022. După publicarea acelui text, a urmat ediția la care am fost, pentru prima oară, moderatoare în cadrul festivalului. Emoțiile? Pînă la cer. Mai ales că nu mă lăsase inima să abandonez munca din departamentul de invitați, deci a trebuit să le fac pe ambele. Narine Abgarian, Boualem Sansal, Manuel Vilas, Andrei Pleșu și… o moderare. Cumva le-am dres pe toate, printre picături: lungi plimbări cu Vilas pe străzile orașului, discuții fascinante cu Boualem Sansal și glume peste glume cu Andrei Pleșu. Narine Abgarian, quant à elle, a vizitat probabil mai multe locuri decît cunosc eu în propria urbe, mi-a trimis fotografii de la Bolta Rece, mi-a enumerat felurile de mîncare pe care le-a încercat și pe care avea să le mai încerce, au fost de-a dreptul savuroase interacțiunile cu ea vreme de o săptămînă – de altfel, peste aproximativ un an, am avut șansa să o revăd la o lansare în București. Deși eram sute de persoane la coada pentru autografe, și-a cerut scuze celorlalți cititori și m-a îmbrățișat rapid cu acea căldură sinceră, altfel greu de asociat cu imaginea ei din felul în care reușește să articuleze trauma în romanele sale. Cumva, ediția 2022 a fost și cea mai lineară, fără evenimente majore. Poate doar în ultima seară cînd, după zile întregi de poante despre conceptul de a alerga, dar nu numai, în cadrul evenimentului cu Alexandru Călinescu (moderat de Mirela Nagâț), Andrei Pleșu, într-o discuție despre Iași și persoanele dragi din acest oraș, începe să vorbească despre Ioan Petru Culianu. Sau, în fine, atît am apucat eu să aud din discuție cînd Radu Vancu m-a chemat pe holul teatrului ca să lămurim ceva. Între timp, s-a terminat și evenimentul și am coborît. După noi, spectatorii. Printre ei, diverși foști profesori și profesoare, amici, cunoștințe care îmi zîmbeau, care-mi spuneau „Bravo!”, „Felicitări!” și alte asemenea urale. Ce-oi fi făcut, mă întreb. Probabil știu cu toții că muncesc aici de-mi sar capacele și s-au sincronizat să mă felicite, îmi spun. După un timp, primesc bomba: „Ce frumos a vorbit domnul Pleșu despre dumneavoastră pe scenă, felicitări!”. Pardon? Am auzit bine? Ei bine, da, aveam să aflu ce frumos s-a vorbit despre mine și cum munca mi-a fost realmente apreciată public grație înregistrării live a serii. Ofticarea faptului că am ratat un asemenea moment avea să mă urmărească mulți ani de atunci în colo.
2023. Ce ediție bună, 2023! Éric-Emmanuel Schmitt, Markus Zusak, Mircea Cărtărescu, Lavinia Braniște, Mihai Iovănel și, firește, mulți alții, însă vizorul meu doar în jurul lor a trebuit să se focalizeze în acea săptămînă. Dincolo de faptul că mi-a fost teribil de jenă să le cer autografe și abia împinsă de la spate am reușit să le obțin (mersi, Alex Tocilescu, că mi-ai fost avocat), anul ăsta a fost de departe preferatul meu. De la discuțiile fascinante și provocatoare spre și post-evenimente (norocoasă eu cu așa invitați), la revenirea în fostul liceu cu Lavinia și Mihai (cu tot cu emoțiile aferente, desigur) am reușit în acel an să declanșez prima reacție viscerală din cauza stresului, lucru la care nu m-am așteptat niciodată știind că stresul ăla e totuși unul de treabă și gestionabil… Dar să ne întoarcem puțin în timp: Markus Zusak, celebrul autor al romanului Hoțul de cărți, headliner la această ediție, îmi zice încă din prima lui zi că, neavînd roaming în România, nu mă va putea contacta decît atunci cînd are în preajmă un wi-fi la care să se poată conecta. I-am zis că dacă se pierde să întrebe oamenii de Hotel Unirea sau să ia un taxi și nu mi-am făcut prea multe probleme pe tema asta. Pînă vineri. Cu o zi înainte discutaserăm să ne vedem la 19,15 în fața hotelului pentru a merge la teatru, la evenimentul lui principal, unde aveau să fie prezente suficiente persoane cît să rămînem în picioare noi, cei din staff. Ajung la hotel, se face 19,15, nimic. Nu mă panichez deloc, toată lumea întîrzie înainte de teatru două-trei minute, ferchezuiala cere timp, îmi zic. Se face și 20, nimic. Hm, ia să-l sun. Nimic, nu poate fi apelat. OK, mă panichez. Trece pe lîngă mine o amică din staff, o întreb dacă l-a văzut pe Zusak și super-zîmbitoare îmi zice că da, chiar acum era la cort, dădea autografe și socializa cu oamenii. Îmi iau zborul, în treizeci de secunde sînt la cort, gîfîi. Întreb staff-ul: Zusak e aici? Tocmai a plecat, probabil spre teatru, nu trebuia să fii cu… Nu mai aud restul întrebării, eram deja la jumătatea drumului spre teatru. Galopam. Ajung și, în față, la ușă, cea mai mare mulțime de oameni văzută de mine în toți acești ani de festival. Cu chiu, cu vai îmi fac cumva loc, baie de mulțime, înot, îmi cer scuze, le zic că sînt din organizare, intru în teatru. Liniște de mormînt. E aici? întreb. Cine? Zusak! Umm, nu. Cum adică nu? Nu trebuia să-l aduci chiar tu? Le povestesc pe scurt ce s-a întîmplat, transpir, gîfîi. A, OK, nu știu, caută-l pe-afară. Pe-afară??? Adică prin tot orașul? În fine, ies. Iarăși baie de mulțime, ochii în lacrimi, tremur. Clipesc de trei ori să-mi reglez vederea și mă proptesc ca un far pe esplanada teatrului. Scanez stînga, scanez dreapta. Cele mai nemiloase scenarii se derulează acum în capul meu: am pierdut australianul, am stricat festivalul, sînt cel mai incapabil și oribil om. Mai clipesc o dată și, în zare, parcă că văd o siluetă asemănătoare cu a lui mergînd în cel mai lent și liniștit mod cu putință. N-are cum, îmi spun, e ca atunci cînd vezi apă în deșert, mintea îți joacă feste. Mă mai șterg de lacrimi, mă apropii, îl recunosc: era cu adevărat el, autorul Hoțului de cărți, la plimbare cu un bărbat străin mie. Ajunge în fața mea și spune: Hei, Gabriela! Ce mai faci? Izbucnesc în cel mai violent plîns cunoscut de omenire. Vai de mine, am uitat că trebuia să ne vedem, așa-i? Îmi cer mii de scuze! Îl iau de braț, îi zic că mă bucur că a venit și intrăm în teatru. Îl predau pentru probele de sunet. Încerc să mă liniștesc. Pînă la urmă, totul e bine cînd se termină cu… o erupție ciudată pe fața mea la cîteva minute după ce l-am văzut cablat și gata de urcat pe scenă. Aveam să aflu în ziua următoare că, luîndu-se la povești cu cititorii de prin Piața Unirii, nu și-a dat seama cum a trecut timpul și a uitat de toate. Cînd și-a adus aminte de eveniment, l-a rugat pe un cititor să-l însoțească pînă la teatru, el neștiind drumul. Magia FILIT, dragi prieteni.
Două zile mai tîrziu, în drum spre ultimul eveniment al ediției 2023 cu Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie și Gabriel Cărtărescu, și după multe discuții memorabile, îi întreb dacă au nevoie de ceva înainte de evenimentul propriu-zis. M.C. spune că i-ar face bine o cafea, un Americano, „singura cafea valabilă”, adaugă el. Îi promit că, după ce îi duc la culise, mă ocup. Mergem, îi las, urc în balcon să-mi caut un loc, începe evenimentul cu decernarea premiilor din partea liceenilor și a ICR-ului, iar eu cobor să-mi aștept prietenii. Să zicem că trecuseră vreo treizeci-patruzeci de minute de cînd ajunsesem efectiv acolo. Jos îl găsesc pe Florin Lăzărescu, ne mai amuzăm un pic de faza cu Zusak și, ding-dong, aproape că țip la Florin: cafeaua! Ce? Cafeaua lui Cărtărescu! Hă? Tremur. Intru ușor în aceeași stare ca în urmă cu două zile. Cafeaua lui Cărtărescu, îi spun, iar ochii încep să-mi sticlească. Ce-i cu cafeaua lui? Nu i-am dus-o, Florin! Și i-am promis… Din nou, scenarii: sînt un om oribil, detestabil, incapabil. Îi povestesc pe scurt lui Florin și alerg spre cea mai apropiată cafenea, iar bunul meu prieten după mine. Cer un Americano. Florin încearcă să mă calmeze, nu are cu cine. Primim Americano-ul, îl sigilez ca să pot fugi cu el înapoi, intru gîfîind pe ușa teatrului, zbor pînă la culise, deschid într-un suflet ușa: era acolo, dialogul lui nu începuse încă. Mă observă că am ochii roșii, dar n-apucă să spună nimic de tirada mea: Îmi cer mii de scuze (întind cafeaua tremurînd), am uitat, dar, în fine, mi-am și adus aminte, sînt oribilă, știu, vă rog să mă iertați… Ia cafeaua zîmbind și spune doar: Gabriela, ai adus-o exact cînd îmi trebuia cel mai mult, îți mulțumesc. Pfiu. Urc în balcon, începe dialogul, ascult și mă calmez. Super, am mai încheiat o ediție cu succes, îmi spun.
2024 și 2025. Următorii doi ani n-au mai venit cu evenimente așa semnificative. Mi-a plăcut că am purtat discuții savuroase cu Pascal Bruckner, care mi-a povestit despre toți filosofii mei preferați pe care el a avut șansa să-i întîlnească, anecdote peste anecdote, „Știi ce-a zis Guy Debord despre Alain Badiou? Că a strîns toate gunoaiele conceptuale din generația lor, ideile slabe adică, și le-a făcut cărți”. Sau că am fost tachinată de el și de Philippe Claudel, președintele Academiei Goncourt, într-un mod foarte amical și simpatic, cu eternul „ton maître Houellebecq...”, urmat de chestii pe care le-ar face sau zice el, Houellebecq, autorul de care mă ocup la doctorat. Însă, de departe, vîrful FILIT va rămîne faptul că unul dintre invitații de care m-am ocupat în anul următor, adică în 2025, după ce mi-a aflat subiectul tezei, mi-a zis: Ah, tare, ar trebui să-i iei un interviu. Mda, îi zic, nu știu. Două secunde mai tîrziu îmi vibrează telefonul, iar el îmi spune: Poate acum vei ști. Hă? Mă uit în telefon și mi se face pielea de găină: îmi trimisese contactul lui Houellebecq. Cum am mai zis: magia FILIT, prieteni.
Gabriela Vieru este doctorandă în literatură contemporană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și la Sorbonne Nouvelle – Paris 3 și traducătoare.
Foto: FILIT
