Dintre cele nouăzeci de elemente chimice primordiale ale Terrei, doar patru au miros propriu: trei halogeni, clorul, bromul, iodul și un nemetal – sulful. Și nici unul nu miroase plăcut: halogenii au un iz acru, metalic, înțepător, iar pucioasa, după cum spune și numele, cam pute.
Multe dintre duhorile „clasice”, cu care ne confruntăm frecvent, au în spate sulful: ouăle stricate, pîrțurile, varza, broccoli și conopida răsfierte, ceapa și usturoiul, cauciucul ars, mercaptanul („mirosul de gaz”), secrețiile animalelor Mephitidae (precum sconcsul – vezi și adjectivul „mefitic”) ș.a. Toate conțin o componentă chimică sulfuroasă, de obicei hidrogen sulfurat și/sau tioli. Iar „tiol” vine din theion, cuvîntul grecesc pentru „sulf”, care derivă din theios („divin”). Pe drept cuvînt. Mirosul de pucioasă pare să fie „gazul de luptă” predilect al divinității. Mîniat pe tovarășii lui Ulise, Zeus le distruge vasul: „Tunînd trăsni corabia ce-ntreagă / Se zgudui lovită de-al lui trăsnet / Și-o răzbătu duhoare de pucioasă” (Homer, Odiseea XVI). Și Dumnezeul biblic recurge la elementul fetid, cînd slobozește ploaie de pucioasă peste Sodoma și Gomora. În Odiseea apare și o utilizare benefică a sulfului. După ce revine acasă și-i ucide pe pețitori, Ulise purifică sala însîngerată cu fum de pucioasă, cerîndu-i bătrînei Evriclea: „Măicuțo, adu-ncoace acum pucioasă, / Leac bun de molimi, adu foc să curăț / Cu fumul sala” (ibid. XXII). Sulful ca phármakon: otravă sau leac – după cum e folosit.
La antipodul mirosurilor primare, telurice, minerale ale elementelor chimice pure, se află sofisticatele parfumuri organice – rășini, flori, ierburi, esențe, condimente. Acest univers cvasi-infinit al aromelor complexe și tulburătoare e, chimic vorbind, reductibil la combinațiile dintre trei-patru elemente: carbon, oxigen, hidrogen și, uneori, azot. Anvergura unei arome nu e dată de prestigiul ingredientelor, ci de ingeniozitatea combinării, de providențialitatea întîlnirii elementelor care o compun.
Pentru a putea fi percepută olfactiv, materia trebuie „să-și ia zborul”, să se evapore, să sublimeze. Substanțele mirositoare sînt îndeobște volatile, eterice, „solubile în aer” – calități amplificate de căldură. Domiciliul prin excelență al mirosurilor, parfumuri sau miasme, se află, de aceea, în țările calde. Pe un tărîm de gheață o floare și un cadavru sînt deopotrivă inodore.
În forma lor cultivată, cea mai înaltă, văzul și auzul sînt asociabile artelor plastice și muzicii. La o primă vedere, mirosul pare să se înscrie, alături de gust și de tactilitate, în categoria simțurilor plebee, asociate eventual unor arte meșteșugărești: gastronomia, oenologia, cosmetica, parfumeria. Și totuși, dintre simțuri, mirosul acoperă cele mai multe octave. „Plăcută Domnului” e mireasma – nu sunetele, nu imaginile. Zeii sînt îmbunați de parfumul smirnei și-al tămîii și de fumul jertfei arse. Mirosul e limbajul de comunicare cu sacrul.
Pentru cei care se plîng că istoria pe care o învățăm e „dezodorizată”, că studiul ei ignoră componenta olfactivă a trecutului, există o veste bună. „Odeuropa”, un amplu proiect european de cercetare, investighează printr-un proces de „minerit senzorial” „moștenirea olfactivă” a culturii europene. Vasta bază de date online acoperă trei secole de istorie olfactivă (1600-1920), documentată în texte și imagini. Motorul de căutare (explorer.odeuropa.eu) poate investiga în detaliu prezența unui anumit miros dintr-o zonă geografică specifică, într-o perioadă de timp dată. Dacă, bunăoară, doriți să aflați cum se regăsește în arte, în literatură și în documentele vremii mirosul de salcîm din Franța începutului de secol XX, „Odeuropa” e adresa potrivită.
.jpg)
