Sînt o inventatoare de povești, le spun copiilor pe care-i întîlnesc, o îmblînzitoare de dragoni, o visătoare profesionistă și-o degustătoare de înghețată, în special cu aromă de fistic. De ce nu m-ar crede? La 5-7 ani, cele de mai sus chiar par niște meserii „serioase”. E de ajuns să arunc în joc apoi o întrebare (cum faci un porc să zboare, ce putere magică ar avea kendama, de ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură etc.) și răspunsurile încep să curgă, spontan, fără timp de gîndire și fără opreliști, într-o explozie de imaginație. Iar dacă au la îndemînă creioane colorate, copiii încep imediat să-și aștearnă pe hîrtie ideile, prin desene la fel de fanteziste. Vă provoc să faceți un experiment: înlocuiți copiii cu adulți și vedeți dacă efectul e la fel... Veți întîmpina, probabil, rezistență, stînjeneală, frică de ridicol sau de eșec, veți primi răspunsuri „raționale”, tehnice sau, alteori, doar tăcere.
În apărarea adulților, e normal să fie așa, pentru că oricît ne-ar plăcea să mai credem în „six impossible things before breakfast”, vîrsta de aur a gîndirii magice începe să se încheie în jurul vîrstei de 7 ani. Pînă atunci, copilul își explică lumea – pe care abia începe s-o descopere – atribuind viață, intenție, conștiință sau voință obiectelor și fenomenelor naturale (Piaget, The Child’s Conception of the World). Jucăriile vorbesc, vîntul face muzică, norii spun povești, întunericul ascunde monștri, părinții pot avea superputeri, iar prietenii pot fi imaginari – personaje din povești care prind viață sau alter ego-uri simbolice ale copilului. E vîrsta la care dialogul cu mediul e direct, senzorial și afectiv. Nu întîmplător, universul literaturii pentru copii mici (pînă în 7 ani) amestecă, mixează și ordonează toate aceste elemente. Și nu, nu doar pe cele „drăguțe”, precum cățeluși vorbitori & unicorni zburători, ci și pe cele care provoacă neliniște sau teamă (vrăjitoarea care te poate transforma într-o broască, balaurul care păzește comoara), pentru că povestea devine spațiul controlat, simbolic, în care copilul poate experimenta și explora emoțiile, sensul, dorința și moralitatea.
În prezent, basmele clasice sînt privite cu reticență de către părinții care se tem că ar putea „traumatiza” copiii, prin simpla prezență în narațiune a unor elemente întunecate, chiar violente, uitînd însă că funcția basmelor este de-a pune în contrast, în primul rînd, binele și răul care nu pot exista separat. Iar finalul, în care întotdeauna binele iese învingător, clarifică valorile morale de bază cu care copilul se întîlnește pentru prima dată, într-un univers plin de magie. Cred că pericolul nu se ascunde în momentele de teamă pe care le poate stîrni, în timpul lecturii, vrăjitoarea cea rea sau răzbunarea caprei, ci mai degrabă în expunerea prematură la „magia” ecranelor sau a rețelelor sociale. Dar asta e o poveste pentru alt Dosar dilematic…
Analizînd zeci de lucrări clasice și populare dedicate celor mici, Jerry Griswold vorbește în cartea sa Feeling like a kid: childhood and children’s literature despre felul în care marii autori reușesc să transpună în literatura pentru copii exact acele momente de magie specifice copilăriei mici: joaca sub masă / sub plapumă, tremuratul în pat într-o noapte înfricoșătoare, lumea miniaturală a jucăriilor, zburatul prin casă ca un supererou cu pelerină sau discuțiile secrete ale păpușilor. E de ajuns să răsfoim cîteva picture books celebre pentru a deschide poarta către această lume magică pe care am trăit-o din plin în copilărie și pe care, poate, ajungem să o revizităm devenind părinți, alături de copiii noștri. Nu plănuisem niciodată să devin scriitoare pentru copii, dar după ce am început să descopăr lumea alături de fiica mea, vocea narativă de copil a venit de la sine. Din întrebările, mirările, fanteziile ei și ale mele s-au născut primele personaje, idei și povești – iar întîlnirile ulterioare cu cititorii au prelungit această magie.
Însă în poveștile (bune) pentru copiii ceva mai mari (de la 7-8 ani în sus), magia nu este doar un artificiu gratuit, cu rol de divertisment, ci e integrată în logica internă a lumii ficționale, are reguli, limite și consecințe. Personajele din seria „Harry Potter” studiază vrăjile la școală și nu le pot folosi în prezența „încuiaților”; în Coraline, magia este o adevărată capcană periculoasă; în Vrăjitorul din Oz, se dovedește o iluzie care ajută personajele să-și descopere adevăratele puteri; în Narnia, magia nu poate contrazice legea profundă a lumii și are limite clare; chiar și în „Harap-Alb”, basmul cult al lui Creangă, accesul la ajutoare și obiecte magice se face numai în urma trecerii unor probe în care eroul își dovedește calitățile morale.
Cînd am scris Povestea Kendamei pierdute, o carte inspirată de un grup de copii din Ferentari, am apelat la un filtru de magie pentru a putea descrie realitățile dure ale cartierului: faimoasa Alee a Livezilor s-a transformat în Aleea Duhurilor, un ținut căruia o vrajă rea i-a răpit culorile, frumusețea și veselia, iar micile obiecte ale copiilor din grup (o kendamă, o carte, un animal de pluș etc.) au căpătat puteri magice pentru a învinge vraja și-a salva cartierul. Doar că magia funcționa doar acționînd împreună, folosindu-și fiecare curajul și imaginația.
Adina Rosetti este scriitoare și membră fondatoare a De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți. Cea mai recentă carte publicată: Aiurea-n tramvai, 2024.
.jpg)
