Sînt ani buni de cînd citesc diverse opinii despre cît de important este să lăsăm elevii și studenții să își aleagă singuri ce cursuri trebuie să urmeze, care sînt elementele pe care ei le consideră necesare pentru mai buna lor educație. În fond, zic cei care vehiculează această idee, ei/ele știu cel mai bine ce este bun pentru educația lor, pentru viitorul lor. Știu ce va avea căutare și e bine să se pregătească conform cerințelor lor pentru lumea pe care o vor moșteni și pe care o vor face mai bună.
Recunosc, sînt mișcat să aflu ce persoane responsabile, bine educate și cu un puternic simț al răspunderii sînt în rîndurile acestor tinere generații. Cum își vor alege ce e mai bun, cum vor da piept cu cele mai dure materii, pentru că ceea ce este mai bun nu este deloc mai ușor. Și nu pot să nu mă gîndesc din ce generație oribilă provin. Cei mai mulți dintre cei de vîrsta mea am fi ales cele mai ușoare materii, am fi căutat să mergem doar la materiile cu cei mai simpatici și blînzi profesori și, dacă am fi fost puși la muncă grea, probabil că am fi dat bir cu fugiții. De ce? Probabil pentru că pe vremea mea cam așa era natura umană. Întocmai ca acum sute și chiar mii de ani. Sînt de-a dreptul mișcat, de aceea, să aflu cum eroii zilelor noastre sînt gata să își planifice materiile pe care le vor învăța, dar nu pot să nu mă întreb: de unde știu atît de bine ce vor avea nevoie, cît timp nu au învățat nimic din ceea ce li se propune? Și nu vorbim despre studiile doctorale, unde un student cam ar trebui să știe de ce cursuri are nevoie pentru a-și verifica ipoteza științifică, ci despre licee și universități, ciclul primar. Dacă știu deja ce este bun pentru ei, de ce mai au nevoie de această educație formală? Doar pentru o amărîtă de hîrtie?
Lăsînd deoparte ironia, consider că este important să avem un învățămînt universitar performant care să le arate studenților drumul spre bine (cunoaștere și buna pregătire) într-un mod care să le permită să își aleagă calea care li se potrivește. Aș compara absolvirea cu un vîrf de munte, iar drumul spre vîrf se poate face pe diferite poteci, fiecare cu dificultățile sale, fiecare trecînd prin momente mai grele, dar și mai frumoase, dar toate ajungînd în vîrf. Astfel, orice absolvent va ajunge la capătul drumului (deci la bine) trăind și momente frumoase, ajungînd să se cunoască și să vadă ce îi place, de fapt, mai mult. Dar finalul drumului trebuie să fie la aceeași înălțime. Poate fi o culme vecină, poate fi alt lanț muntos (alt domeniu), dar cu același grad de dificultate. Altfel, puțini vor fi cei care vor alege Alpii (nu îndrăznesc să scriu Himalaya), cei mai mulți vor încerca să se cocoațe pe niște mici dealuri ale cunoașterii, cu pretenția de a fi devenit înțelept de la munte.
Pentru cei de la preuniversitar? Nu sînt adeptul ideii „decît mult și fără rost mai bine puțin și prost”. Și de experimente sociale sîntem sătui cu toții. Cred că ar trebui să nu reinventăm apa caldă, ci să ne inspirăm de la cei care trimit în lume cei mai buni studenți în momentul de față. Și să încercăm să preluăm structura lor de învățămînt. Iar sistemele preuniversitare sud-asiatice sînt în momentul de față cele care dau cei mai performanți studenți, dar și cei mai apreciați meseriași. Am ajuns într-o situație în care sînt din ce în ce mai mulți cei care nu înțeleg noțiuni elementare de fizică, chimie, matematică, biologie, geoștiințe, istorie și care, prin urmare, cred că sînt înconjurați de miracole. În cazuri de criză profundă, cum e momentul de față, cred că este vital să alegem căile care funcționează pentru cei care performează în vremurile noastre.
Și ce se va întîmpla dacă nu vom face ca drumul spre bine să treacă și prin eforturi, prin definiție mai puțin plăcute? Cred că se profilează două direcții. Una aproape distopică, a feudalismului digital, într-o lume controlată de AI în care supraviețuitorii sînt permanent controlați și hăituiți de către mașini, căutînd să supraviețuiască într-o lume în care specia umană e deja depășită. A doua direcție este de asemenea spre o lume controlată de roboți și de Inteligența Artificială, în care formele artificiale de viață ne răsfață permanent, un soi de rai digital, în care generațiile următoare se vor modifica treptat, devenind niște trunchiuri diforme, cu membre foarte scurte, pentru că totul le va fi pus la dispoziție „pe tavă”. În ambele direcții, contează totuși să fii cel care poate depana mașinile viitorului. Iar pentru asta tot ai nevoie de cunoaștere.
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Wikimedia Commons
