DokStation Music Documentary Film Festival a început ca toate planurile, cu entuziasm foarte mare și cu o receptare caldă, curioasă și generoasă a propunerii noastre, dar frînat și permanent în echilibru instabil din pricina finanțărilor. Un festival de documentare pe teme muzicale părea o ofertă potrivită publicului român, care în istoria recentă avusese o expunere fragmentată, fărîmițată, regională și plină de piraterie în formă continuată, sub diverse formule, popor trecut prin cenzurile și capcanele comunismului, prin tranziția de junglă și prost gust și o democrație cu împrumuturi discutabile și obosite. Cu o istorie a industriei muzicale firavă și săracă nu doar financiar, ci și creativ (evident, cu multe excepții în varii genuri), accesul publicului larg la muzicile relevante s-a făcut grație radiourilor străine ascultate pe mutește și negoțului de discuri de la vecinii noștri mai liberi.
De pe ecran pe scenă
Cu o echipă mică încă de acum zece ani – din care au făcut parte Ilinca Micu, Alex Belc și Alina Tarbă, și prezenți în continuare Claudiu Mitcu și Cristian Busuioc, cărora li s-au alăturat Oana Popa și Cosmin Tănase –, DokStation a păstrat constant un program de filme care să vină în întîmpinarea așteptărilor publicului, dar să îi și rezerve niște surprize. Am căutat ca la fiecare ediție să avem în program titluri foarte recente, care prin nișa documentarului nu ar avea loc nici pe platforme VoD, nici în alte festivaluri mai generaliste.
Pe de-o parte, ne-am dorit ca filmele alese să rezoneze cu gusturile identificate la diverse publicuri, fie că vorbim de muzici din categoria „oldies, but goldies”, fie de muzici foarte proaspete, pentru care erau deja experiențele uriașelor concerte ale multora dintre spectatori. Pe de altă parte, am vrut să propunem perspective particulare, proaspete sau necunoscute: fie prin subiecte care din punct de vedere socio-cultural veneau să pună în context apariția unor muzici, mișcări, evenimente, fie prin muzici care vin din zone foarte puțin accesibile pentru publicul larg sau artiști care nu apar neapărat pe afișele mărilor festivaluri de muzică, dar care din punct de vedere artistic meritau atenția noastră.
Idealul de la care am pornit a fost să oferim spectatorilor o dublă experiență: prezența de pe ecran să coboare pe scenă. A fost visul pe care nu ni l-am îndeplinit decît în foarte mică măsură, atunci cînd, de pildă, am avut invitați cum ar fi Bill Drummond, muzician și artist scoțian, co-fondator al trupei The KLF, Don Letts, muzician emblematic al scenei punk britanice, membrii trupei Swans, Michael Gira și Norman Westberg sau Glen Matlock, membru fondator al trupei Sex Pistols.
Una dintre cele mai stranii ediții DokStation a fost în pandemie, deh, cînd filmul a bătut viața, adică experiența de pe ecran era mai vie și mai explozivă. Imaginile cu milioane de oameni adunați în concerte gigantice erau privite de spectatori puțini și distanțați. Cu măști și cu lacrimi în ochi încercau mișcări timide care traduceau un sentiment de film postapocaliptic. Atunci, o întoarcere pe stadioane sau în festivaluri de muzică părea aproape imposibilă. Atunci, inamicul evenimentelor era pandemia. Acum este birocrația... digitalizată.
Demnitatea poartă măsura Excel
În dinamica schizoidă în care ne derulăm activitățile, DokStation nu este preocuparea exclusivă nici a mea, nici a colegilor mei, deși poate unii dintre noi și-ar dori, dar este imposibil. Și ne-am dori pentru că astfel am putea dezvolta niște programe în facultăți pentru studenți la Arte și Litere, Sociologie și Psihologie, Științe politice și Istorie pentru care multe dintre filmele din programele noastre ar putea fi pretext și context pentru dezbateri, sau programe de educație cinematografică și muzicală pentru elevi.
Cu siguranță, nu sînt cel mai potrivit om – și sper să rămîn așa – să vorbesc despre rezistența la birocratizarea biografiei, la exces, abuz, umilire, epuizare etc. În permanentă competiție într-un peisaj cultural din ce în ce mai desconsiderat și subfinanțat la nivel de politici publice și cu o lehamite ultimativă, nivelul de frustrare a organizatorului de evenimente culturale și gradul de terfelire a creierului solicitantului de fonduri nerambursabile au ajuns la un cod roșu al anduranței, care automat te aruncă în marile întrebări existențiale „Care e sensul vieții culturale?”, „Există viață după decont?”, „Găsesc oare adevărul, binele și frumosul într-un Excel?”.
Nimic nou sub soarele culturii române, doar din ce în ce mai multe experiențe greoaie spre imposibile cu entități finanțatoare de proiecte culturale. Ultimul an ne-a oferit – și știu că sînt mulți colegi din toate ariile culturale cu experiențe similare – foarte multe povești din culisele proiectelor, care sînt atît de plicticoase pentru orice om cu minim bun-simț, banale pînă la normă și, cel mai grav, traversate de o conștientă degradare, deformare și pulverizare a demnității omului, cu care nu ar trebui nici să fim de acord, nici să devină obișnuință.
Ileana Bîrsan este educatoare de cinema și co-fondatoare DokStation.
Foto: Alin Boeru / DokStation
