„Idealul masculin” tipic literaturii române este proiecția bărbaților. Ei s-au oglindit în propriile personaje vreme de secole, ei și-au mutat în literatură ideile prin care și-au legitimat prestigiul politic, social și cultural. Prin urmare, vorbim de un autoportret de gen, dar și de comunitate, de grup de interese, de breaslă cu reguli stricte. Priviți medalionul Junimii: e o societate rezervată exclusiv domnilor sau, ca să par cu lexicul la zi, un fel de sausage party. Cutuma se mai păstrează și azi în multe dintre conducerile sau evenimentele instituțiilor de cultură.
În secolul al XIX-lea, literatura capătă prestigiu public pentru că își asumă marea temă comunitară: ideea națională. „Capitalul literar” depinde, cum explică Pascale Casanova, de caracterul ei național. Scriitorul care aderă la o astfel de agendă devine un idol al forului. Bărbatul de stat, bărbatul de litere – iată eroii veacului dintre 1821 și 1918. Care e rolul femeii? Mai degrabă de recuzită, de muză – ca-n tablourile lui Grigorescu cu țărănci angelice sau în „România revoluționară” a lui Constantin Daniel Rosenthal (care, după modelul lui Delacroix, o portretiza pe Mary Grant, totuși scoțiană, devenită prin căsătorie Maria Rosetti). Patria se recunoaște în discursurile masculine, dar se lasă reprezentată alegoric prin tipologii feminine. Socotită nereprezentativă social sau politic (și nu musai din cauza masei creierului, cum socotea Maiorescu, prompt combătut de Sofia Nădejde), femeia nu este relevantă nici literar.
Bărbații construiesc națiunea, tot ei îi fixează și idealurile prin literatură. Femeile doar le tulbură marea luptă în momentele de respiro – cam asta e imaginea care rezultă din cele două registre influente ale poeziei și prozei epocii: cea eroică și cea sentimentală.
Prin urmare, de la Don Juanii și fanții de mahala de secol al XIX-lea la mondenii interbelici, scriitorii au creat STAS-ul masculinității în literatura română. Cum tot bărbatului îi era rezervat aproape exclusiv orice rol public – fie el politic, fie cultural –, asta a fost multă vreme „normalitatea”.
După ce marele ideal a fost obținut (Unirea din 1918), literatura și-a cîștigat legitimitatea de a se ocupa și de teme mai puțin sobre, iar tipologiile s-au diversificat. În interbelic, numărul scriitoarelor a început să crească, fără șanse de a echilibra balanța, iar personajul, atît cel masculin, cît și cel feminin, a devenit un simptom al discrepanțelor din România abia întregită. Cum la noi modernitatea a fost asimilată doar pe orizontală, de elite, dar a rămas inaccesibilă marginalilor (aproape 80% din români locuiau în sate), fauna ficțională reflectă peisajul social abrupt: între țăranul Ion și aviatorul Fred Vasilescu este aceeași distanță ca între Ana și Doamna T. (În România existau și cîteva celebre aviatoare: Marina Știrbey, Smaranda Brăescu, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Irina Burnaia, dar scriitorii nu s-au grăbit să le imortalizeze.)
Ar fi fost prea de tot, ar fi însemnat o sfidare a unei ierarhii (de reprezentare literară) care încă nu se lăsa deșirată, în care privirea îi aparținea, oricum, fie unui narator puternic masculinizat, fie unui personaj masculin. Iar această privire era de cele mai multe ori fie superior ironică, fie concupiscentă. Cu puține excepții, bărbatul rămîne seducătorul, femeia e o pradă care, cînd e iute accesibilă, este etichetată ca fiind „ușoară”. La nivel de mentalitate, emanciparea de gîndirea tradițională s-a petrecut tîrziu și încă nu pînă la capăt. Poate doar Ibrăileanu în Adela pune indecizie, discreție, pudoare în această captare masculină a figurii feminității. În romanele lui Eliade, de pildă, femeile prea libertine sînt schițate cu maliție și neînțelegere, nu au adîncime. Asta pentru că scriitorul nu crede că e necesar să spargă epiderma a ceea ce se vede. Lui îi ajung de cele mai multe ori modelele consacrate. O scriitoare, Hortensia Papadat Bengescu, va sparge-n cioburi tipologiile masculinității, dar numai în romanele de maturitate (primele sînt pline și ele de clișee), împingîndu-le în zona morbidității, a patologiei sau a sordidului psihologic. Se petrece, astfel, un proces (necesar) de dezidealizare a figurilor masculinității.
În timpul comunismului, sexele se egalizează și ele în spiritul ideologiei de clasă. După ce iese din blocajul ideologic al realismului socialist (în care prototipul masculin este activistul de partid), romanul reușește să contureze cîteva figuri memorabile. Mă tem că Moromete nu e printre primele, pentru că noutatea lui venea din contrastul cu personajele prefabricate ale epocii, dar n-aș spune că fixează un „ideal al masculinității”, după cum nici nu sînt de acord cu reducția lui la un caz de „masculinitate toxică”. Cele mai provocatoare cupluri apar în romanele lui Nicolae Breban, care pune multă tensiune și „voință de putere” între femei și bărbați și sparge, astfel, tipologiile rulate în proza de pînă la el: Francisca, E.B., Paul & Irina, doctorul Minda și Mia Fabian, Grobei și Lelia Haretina Crăiniceanu, Rogulski, Castor Ionescu ș.a. urmează modele filosofice sau psihologice mai degrabă decît sociale sau „de clasă”.
După optzeciști, proza a dizolvat parodic majoritatea paradigmelor, printre care și personajul. Ce rezistă din proza postmoderniștilor este un joc literar și o postură literară revoltată, mai degrabă decît o serie de personaje memorabile.
Sigur că reprezentările de gen s-au dinamizat în ultimul deceniu, sub apăsarea asimilării unor ideologii și sensibilități progresiste, dar acesta e un subiect în sine, despre care s-a scris insistent în revistele academice.
Singura concluzie la care pot subscrie este că „ideal masculin” nu există. Proza fixează în schimb modele, tipare memorabile.
O foarte bună scriitoare, Ioana Pârvulescu, le-a inventariat și analizat magistral în recenta carte Alfabetul domnilor.
Bogdan Crețu este prozator și profesor univ. la Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Ultima carte publicată: romanul Mai puțin decît dragostea, Editura Polirom, 2023.
Credit foto: Wikimedia Commons
