Era aprilie și agentul imobiliar Pisică tocmai ne sunase „să vizionăm” un mic apartament pe strada Traian. Ne-a arătat în grabă garsoniera dublă, care încă mirosea a fum, după ce în podul clădirii fusese un incendiu, în urmă cu niște ani. Se grăbea, trebuia să ajungă să semneze actele cu un francez, care voia să cumpere un mic apartament la Grădina Icoanei. L-am rugat să mă ia cu el doar să văd locul, chiar și așa, fără nici un fel de speranță. „Să știți că e dat”, mi-a zis de mai multe ori. Dar m-a luat totuși cu el și mi-a făcut acest hatîr. La scara blocului cu patru etaje, de pe o mică străduță înfundată, cu multă vegetație, ne-am întîlnit cu Leo. „Ce-i cu voi aici?”, ne-a întrebat amuzat. Și habar n-aveam atunci că acel imobil avea să devină și pentru mine acasă. După ce am ajuns să cumpărăm apartamentul, care se dovedise că avea niște probleme cu cadastrul, iar francezul n-a mai putut să aștepte să se rezolve, l-am luat cu tot cu vecini. La început, cu Chiri și cu Leo, pe care îi cunoșteam dinainte. Dar ne-am împrietenit și mai mult și ne vizitam des. Uneori, vara, stăteam pe acoperiș la cîte un pahar de prosecco rece și ne bucuram de norocul de a putea vedea orașul de sus: doar cer, acoperișuri și balcoane. Apoi, mica noastră comunitate s-a mai schimbat, viața a reordonat piesele acestui puzzle inițial și, din acest grup inițial, am rămas puțini. După un timp, un prieten mi-a zis: „Vizavi locuiesc niște oameni simpatici, care ar vrea să te cunoască”. Ne știam din vedere, desigur, ne salutam cînd ne intersectam, dar nu vorbiserăm niciodată. După ce ne-am cunoscut, a părut că ne știm dintotdeauna. Prin pandemie am trecut împreună. Cu plimbări cu bicicletele și drumuri cu mașina la Lidl, ca să ne facem cumpărături. Ina și Robert au devenit vecinii de vizavi, frații mei de cartier, a căror mașină o caut din priviri cînd mă întorc acasă.
Cînd m-am mutat aici, nu era nici un copil în bloc. Și nici în celelalte imobile. Doar oameni în vîrstă, care se plimbau uneori și stăteau de vorbă cînd veneau de la magazin. Acum, după douăzeci de ani, e un grup serios, de fetițe și băieți, de diverse vîrste, ale căror glasuri le recunosc și dacă nu îi văd. Agata și Matilda, fetițele prietenilor mei din blocul de alături, căci comunitatea mea de prieteni vecini a tot crescut, aleargă spre mine de cînd intru pe stradă. „Vii pe la noi?”, mă întreabă. Ne vizităm des și, în timp ce noi stăm la masă și la povești, în livingul Ancăi și al lui Andrei, se strîng toți copiii de pe alee și se uită, seara, la cîte un film. Cei mai mari îi țin în brațe pe cei mai mici și stau toți, numai ochi și urechi, în fața ecranului. Doar atunci e o liniște deplină în casă. Le privesc contururile și mă gîndesc ce norocoși sînt că pot avea, în centrul unui mare oraș, genul ăsta de experiență: să se joace împreună. Intrarea pe care locuim nu e chiar o uliță, dar, dacă te iei după glasurile lor, în după-amiezile de primăvară, poate deveni oricînd.
Georgiana, vecina mea de la trei, e pasionată de gătit. Cei doi puști ai ei au mai crescut, așa că își face mereu de lucru în bucătărie. De curînd s-a apucat să facă pîine și, acum, de sărbători, niște cozonaci grași, plini de cacao și nucă. Are o cutie cu mostre de pîine, din care îmi dă mereu să gust cînd trec pe la ea. Mirosul de pîine caldă se împrăștie pe scară și se ține după mine ca un cîine, pînă la ultimul etaj.
Mă simt, uneori, la fel ca puștii de pe stradă. Am dezvoltat în timp un sentiment de apartenență, care mă face să nu pot să-mi imaginez că aș putea trăi cu adevărat în altă parte. Pentru mine, vecinătatea înseamnă acum nu doar apropiere în spațiu, ci, mai ales, corespondențe afective. Am construit împreună o familie extinsă, făcută și din oameni care locuiesc aproape. Știu că pare aproape un scenariu SF pentru vecinii din alte colțuri ale lumii, care de-abia se cunosc și comunicarea se reduce la un neutru „bună ziua”. Nu știu dacă avem vreun merit sau, pur și simplu, e vorba despre o întîmplare/vecinătate fericită.
Credit foto: Wikimedia Commons
