Nimeni nu vrea să plece de acasă, mai ales dacă nu e ocupant. Asta trebuie să le fie clar tuturor, mai ales în momentele în care se uită cu ciudă la ucraineni, la sirieni, iranieni sau nepalezi.
Cel mai îngrozitor lucru care ți se poate întîmpla e să trăiești în timp de război și de ocupație. Cînd am trecut în secolul XXI am crezut că asemenea barbarii nu mai pot avea loc, cel puțin nu în Europa. Dar se întîmplă acum, chiar lîngă noi, și partea proastă e că începem să ne obișnuim cu asta. Iar cei cu judecata nevaccinată sau cumpărată pe ruble chiar încep să pactizeze cu rușii putiniști care au ucis și ucid în Ucraina copii și bătrîni, civili.
Cînd fugi de un război nu e atît despre ce iei cu tine, cît despre ce pierzi, ce lași în urmă. De cînd a început invazia lui Putin în Ucraina am simțit asta de mai multe ori. Pe 24 februarie 2022 eram la mama, în Antonești, la vreo șase kilometri de Ucraina. Cum m-am trezit, am mers la microbuzul de Chișinău, habar n-aveam că nu se auzeau manevrele soldaților ruși din Transnistria (se întîmpla de mai multe ori pe an), ci că a început războiul. Mi-a zis Moni la telefon. În acea zi, bombele s-au auzit și de la Chișinău. Încă de la primele stații, microbuzul s-a umplut de refugiați. Nu aveau prea multe bagaje. Am mers cu gîtul răsucit spre Nistru, de unde se auzeau exploziile.
Dacă pica Ucraina, urmam noi, asta ne era foarte clar. Foarte mulți basarabeni au plecat chiar din prima zi. S-au făcut cozi la toate frontierele. Ne-am gîndit la plecare, dar nu voiam să fugim. Antoneștiul, Chișinăul, toată Moldova era o acasă și ne durea să fugim. Deși imaginile din Ucraina erau tot mai crude și mai criminale. Pe de altă parte, mama nu voia să audă de plecare. Că ea e bătrînă, că nu vrea să mai plece nicăieri. După ce a văzut ce s-a întîmplat în Bucea, ne-a zis, mai mult ca să ne liniștească, în caz de ceva, că și-a pregătit o geantă.
Cam asta îți iei. O geantă cu actele și un rînd de haine. Din calea războiului pleci cu mai puține lucruri decît în vacanță. Așa am plecat și noi pe 1 martie la Cîmpulung Muscel, unde Moni a avut o rezidență literară. Cînd plecam ne uitam la apartamentul nostru de parcă l-am fi văzut ultima oară. La fel am privit și Chișinăul. Nu știam ce va urma. Dar datorită rezistenței ucrainenilor ne-am întors. De asta nu mi-e rușine să cînt și acum Cervona kalina și să repet Slava Ukraini, deși în România deja a apărut termenul depreciativ de „slăvar”.
Ocupantul rus nu-ți ocupă doar casa, de unde-și cară-n Rusia mașina de spălat, el îți ară și cimitirele, îți otrăvește fîntînile, își bate joc de memoria ta, de istoria ta, de limba ta, de identitatea ta. Basarabia a mai trecut prin asta.
Cum să iei cu tine mormintele bunicilor, străbunicilor sau ale părinților? Dar cum să le lași? Cam despre asta e și cartea mea Zonă de frontieră. Nu am vrut să fie o carte cu/despre război, ci o carte despre cît sîntem în stare să ducem noi cînd de foarte aproape se aud exploziile. Și despre cît de fragilă e granița dintre mormintele celor dragi și noi. Despre altceva nici n-am mai putut să scriu după invazia Rusiei în Ucraina. Mi se părea absurd și inutil. Pînă la urmă, tot poeții/soldații ucraineni m-au convins că literatura are sens și în timp de război.
Alexandru Vakulovski este scriitor.
Credit foto: Wikimedia Commons
