42.005.643.298.258,8 +/- 18.921.460.945 km. Aceasta este distanța de la Soare la cea mai apropiată stea. Poezie curată, nu?
Se spune că astronomii sînt oameni visători care au capul în stele și picioarele pe pămînt, însă realitatea este total diferită. Imaginea clasică a unui astronom care stă noaptea lîngă lunetă, cocoșat, privind prin lentile și notînd ceea ce vede, este una pur romantică, adică ruptă de realitate.
Astronomia este o știință în care este nevoie de măsurători exacte, pe care ochiul uman pur și simplu nu le poate face. După cum ai aflat, ochiul este legat la creier, iar creierul poate fi obosit, supărat, deranjat sau chiar fericit, stări care induc erori mari în distingerea detaliilor. Pe scurt, omul vede în funcție de cum se simte, privitul cerului cu ochiul fiind cea mai puțin precisă metodă pentru observarea universului. Ce să mai vorbim: unii oameni nu își mai știu nici numele atunci cînd sînt îndrăgostiți!
De aproape 200 de ani, astronomii nu mai privesc prin lunete atunci cînd vor să studieze cerul, ochiul fiind înlocuit de plăcile fotografice, filmul fotografic și, în ultimii 50 de ani, de senzori de mii de ori mai sensibili decît retina umană. De mult timp, astronomii s-au mutat la calculator și toată lumea știe, inclusiv medicul ortoped, că nu este nimic poetic în statul la calculator.
Este ciudat, dar pînă și telescoapele au stricat poezia astronomiei. La început, instrumentele erau mititele, iar un astronom părea un uriaș atotcunoscător în timp ce scruta bolta cerească, dar, în timp, lentilele și oglinzile deveneau din ce în ce mai mari. Noile telescoape erau atît de mari încît astronomul care privea semăna cu o furnică. În timp ce fotografia galaxiile, fie vară, fie iarnă, astronomul Edwin Hubble stătea în telescop și mișca fin instrumentul pentru ca acesta să aibă o rotație cît mai asemănătoare cu cea a Pămîntului.
Acum, astronomul stă la calculator, într-o cameră încălzită, și privește cum un program comandă motoarele unui telescop, cum alt program îndreaptă telescopul spre anumite zone de cer, iar altul comandă o cameră de fotografiat să ia imagini prin telescop. Deseori, astronomul nu este nici măcar în aceeași zonă cu telescopul. Marile telescoape din Chile și Hawaii sînt comandate de la distanță, din California, Paris sau Focșani. Ba mai mult, în prezent, observațiile astronomice se fac fără astronom, fiind automatizate. Am mulți colegi din străinătate care ziua fac o listă de obiecte de observat, pe care o încarcă în calculatorul de comandă, iar noaptea dorm și ei ca niște oameni normali. Cît de poetic este să dormi, să fii inconștient sub plapumă în timp ce telescopul lucrează singur și ție îți intră un păianjen în nas?
Descoperirile astronomice ne-au scos și ele din sfera poeziei. În primul rînd, am aflat că Universul ne vrea morți!
Studiul planetelor și al spațiului ne-a arătat că, dacă vrei să explorezi Universul, mai bine stai acasă. Poezie poți să faci doar dacă ai oxigen, dar acest prețios gaz se găsește într-o formă bună de respirat doar pe Pămînt și doar în primii zece kilometri de la sol în sus. Statul la înălțime nu face bine creației de poezii pentru că este prea puțin oxigen în aer. Eu nu știu ca vreun alpinist care a fost pe cel mai înalt munte să fi compus o poezie.
De pe la zece kilometri în sus te sufoci și mori de frig, iar cea mai mare înălțime este chiar spațiul cosmic. Universul devine de nelocuit de la zece kilometri în sus depărtare de strada ta. Pe nici o planetă din sistemul solar nu poți trăi dacă nu ești îmbrăcat ca un scafandru, iar pe unele nici măcar în felul acesta nu poți supraviețui. Acolo, suprafața planetelor este bombardată de radiații ucigătoare, iar temperaturile variază de la cuptor la cel mai rece frig pe care ți-l poți imagina.
Telescoapele noastre automate ne-au ajutată să descoperim mii de alte sisteme solare, stele de toate culorile în jurul cărora se rotesc planete, dar nici acestea nu sînt primitoare. Nu s-a găsit pînă acum o planetă de mărimea Pămîntului care se rotește la distanța potrivită în jurul unei stele ca Soarele. Ce poetic este să afli că nu am găsit o insulă pe care să putem acosta atunci cînd vom naviga pe oceanul cosmic!
Cea mai puțin poetică parte a astronomiei este astrofizica, o știință care dorește să exprime prin formule tot ce se întîmplă în univers. Imediat cum s-a descoperit modul în care funcționează stelele, am aflat că Soarele are un termen de valabilitate. Combustibilul stelei noastre se va termina peste patru-cinci miliarde de ani, iar sistemul solar va fi de nelocuit. Soarele se va schimba din bila galbenă care este acum într-o minge uriașă roșie, după care va pierde materie și va rămîne doar miezul lui, care va da lumină cît luna plină.
Astrofizica a scos complet poezia din astronomie cînd a redus stelele la cîteva ecuații. Da, în prezent putem exprima stelele prin ecuații pe care le putem integra în timp și putem descrie viitorul oricărei stele, dar în același timp am aflat că stelele sînt niște simple formule. Nu este prea poetic să ieși afară noaptea și să privești formule, nu?
Cerul nu există, fiind doar niște gaz străbătut de lumină albastră, universul vrea să ne omoare, iar stelele sînt niște formule. Nu sună prea bine pentru poezia astronomiei, dar poate că ea se referă la faptul că sîntem toți prizonieri pe planeta albastră, ținuți în viață de un strat subțire de aer, pierduți în noaptea cosmică eternă a universului.
Adrian Șonka este astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farfurism planetar, Editura Nemira, colecția „Orion“, 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
