Primitive culture, o carte importantă pentru istoria antropologiei, semnată de Edward Tylor și apărută la Londra în 1871, propune în premieră termenul „animism”. Era pe atunci încercarea, între timp consacrată, de a reuni sub umbrela unui singur cuvînt diversitatea de credințe zise „primitive”, conform cărora întreaga natură este pătrunsă de spirite manifestînd viață și voință. Animismul a devenit realitatea livrescă ce ține loc de primă religie. Discuția despre (care a fost) prima formă de religiozitate este însă mai arborescentă decît ceea ce îmi propun în acest simplu articol. Să preluăm însă termenul și semnificația sa de la 1871. Animismul, în tonul lui Tylor, este marcă a societăților primitive, aflate încă pe treptele inferioare ale evoluției către o cultură și o societate intens rafinate. Cu alte cuvinte, e vorba despre credințe încărcate de naivitate, de ingenuitatea de a considera că tot ceea ce există poate fi amprentat de personificare.
Our culture nu e o carte, e chiar cultura noastră. Pretins elevată, subtilă și epurată de candoarea falsă a ignoranței. O cultură la care participăm direct, hiperreală, cu viteză, cu progres și cu o seamă de artificialități și artificii care devin de la o zi la alta firescul și naturalul. Lucruri de neimaginat acum un secol devin palpabile. Limba se schimbă, limbajele se complică, volubilitatea crește sau scade în vreme ce calitatea ideii rămîne constantă. În fine, nu ne mai putem numi naivi, puritatea noastră migrează nișat către -isme pe care discursul general le acoperă cu greu. Pentru că discursul general al culturii noastre se aplatizează, se conformează modelor sezoniere drenat de vlaga de a mai impune ceva. Mai credem în ceva?
Ca să nu cad în capcana moralismului, mă voi feri de un răspuns colectivist și voi imagina un subiect imaginar care să încerce o replică. Acest subiect ar putea spune: da, cred. Cred măcar în mine însumi. Îmi aleg sau îmi propun standarde pe care să le urmez – religioase fără practică, etice fără întemeiere, psihologice fără simțul realității etc. Iar ca să mă mișc printre toate și să bifez ceea ce se spune că e important folosesc un instrument foarte convenabil și facil: energia. Această „energie”, „vibe”, „rezonanță”, „qi”, „prana”, această forță, cosmică și interioară în același timp, mă susține, mă înalță, mă determină.
Acum să încercăm o comparație. Primitivul observat de Tylor în 1871, încredințat că totul e populat de spirite, inclusiv el însuși avînd în sine un spirit ce comunică nestingherit cu pleroma duhurilor din întreaga natură, și contemporanul din 2026, convins că totul e energie, eventual comprimată sub forma materiei, sigur pe faptul că în el însuși subzistă aceeași energie pe care o caută și o manifestă neabătut.
Rezultatul acestei comparații relevă un fapt de netăgăduit: pe sub pojghița subțire de finețe a gustului cultural & social (va) curge în continuare fluviul cu unde obscure al ființei noastre reale. Primitivul animist și contemporanul îmbătat de energia pozitivă a Universului sînt una și aceeași persoană. Ne-am grăbi însă dacă am remarca eșecul evoluției. Însă nu despre asta e vorba. Ce este relevant în succesul terminologiei de tip New Age? Nu atît exotismul, cît superficialitatea. Atracția eternă a mărgelelor colorate și strălucitoare. Cînd conversația filosofică sau reflecția teologică despre energie/energii au avut loc, totul s-a desfășurat într-un soi de taină ce necesita inițiere. Poate că este și ăsta un neajuns al idiolectului cunoașterii. Adevărul este că nu-i orice pentru toată lumea. Anumite lucruri cer profunzime și răgaz.
Întorcîndu-ne pentru încă un moment la comicul monden al noilor spiritualități, să ne permitem sensibilitatea de a fi impresionați de caracterul „democratic” al ideației despre energii. O nivelare absurdistă a termenului: „gîndirea pozitivă vă va permite să faceți totul mai bine decît o va face gîndirea negativă”, ne transmite magul modern Zig Ziglar. Banalul n-a fost niciodată mai fermecător. E adevărat că oamenii au nevoie de certitudine, dar înainte de asta au nevoie de cuvinte care evocă certitudinea. Și ca să nu sune ca niște promisiuni, e aproape obligatoriu ca vorbele să fie cît mai generale și uniformizate posibil. Șablonarea merge mai departe, forțînd elasticitatea bunului gust: „energia pozitivă evocă mai multă energie, mai multă inițiativă și mai multă fericire” – ne încurajează un Anonim foarte des citat pe Instagram. Exemplele sînt nenumărate. Nu voi risca o analiză psihologică, nici măcar succint, e în afara competențelor mele. Dar cu o remarcă pot să conchid – căutarea aceasta fascinată a „energiilor” Universului și ale sinelui ar putea fi privită ca o formă de religiozitate alternativă, într-adevăr. Dar ce cred că lipsește din partea căutătorilor este distanța critică față de propriile căutări, fie ea și minimală. Ar fi cu adevărat dovada unei oarecare evoluții cognitive de la animism încoace.
Mario Barangea este cercetător independent și lector la Fundația Calea Victoriei, unde susține recurent cursuri de filosofie și retorică.
