În 1889, cancelarul Otto von Bismarck a convins Reichstag-ul să adopte prima lege de asigurări pentru limită de vîrstă și invaliditate din lume. Muncitorul german care ajungea la 70 de ani primea de la stat o rentă modestă, finanțată din contribuțiile celor care încă lucrau. Gestul a fost citit, pe bună dreptate, ca o manevră politică, un mod de a lua vîntul din pînzele social-democraților aflați în ascensiune, dar dincolo de calculul electoral se afla o aritmetică de o simplitate aproape brutală. Speranța de viață la naștere în Germania acelor ani se învîrtea în jurul a 40 de ani. Pragul de 70 de ani, coborît la 65 abia în 1916, era atins de o minoritate, iar cei care îl atingeau trăiau, în medie, încă puțin. Promisiunea statului era generoasă în principiu și ieftină în practică. Zeci de mii de contribuabili susțineau cîteva mii de beneficiari, iar piramida vîrstelor avea baza lată și vîrful ascuțit, exact forma pe care o cere un sistem de tip „pay as you go” (PAYG), în care pensia de azi se plătește din munca de azi. Bismarck nu a inventat o instituție a solidarității între generații și nici exact sistemul PAYG de astăzi, cît un pariu demografic care, la vremea aceea, nu putea fi pierdut.
Pariul a ținut mai bine de un secol. A ținut atît de bine încît am ajuns să uităm că este un pariu și să îl tratăm ca pe un dat natural, ca pe un drept înscris undeva în ordinea lucrurilor. Mi se pare că anxietatea pe care o resimțim acum, în Europa și mai ales în România, vine tocmai din momentul în care aritmetica se întoarce împotriva promisiunii.
Piramida întoarsă
Cifrele românești sînt, dacă le privim fără emfază, destul de clare. La 1 ianuarie 2026, populația rezidentă a României era de 19,04 milioane de persoane, potrivit INS, iar ponderea celor de 65 de ani și peste a urcat la 20,5%, în timp ce copiii de pînă la 14 ani reprezintă doar 15,1%. Indicele de îmbătrînire demografică, adică numărul de vîrstnici la o sută de tineri, a sărit de la 131,3 la 135,9 într-un singur an. În 2025 s-au înregistrat 145.700 de născuți-vii, cel mai mic număr din 1930 încoace, iar rata natalității a coborît la 6,7 la mia de locuitori, față de 9,4 în urmă cu un deceniu. Sporul natural este negativ de peste trei decenii și se situează, an de an, undeva între 70.000 și 100.000 de persoane. Vasile Ghețău, care a documentat acest declin încă din 2004, în paginile revistei Sociologie Românească, a formulat recent concluzia cu o franchețe pe care puțini demografi și-o permit: nu vede soluții, scăderea naturală de aproape 100.000 pe an va continua. Proiecția INS publicată în vara lui 2026 vorbește despre 15,6 milioane de locuitori în 2080, cu 3,4 milioane mai puțini decît acum.
Peste acest tablou se suprapune emigrația, care a funcționat, pentru România, ca un al doilea motor al îmbătrînirii. Dumitru Sandu estimează la 3,1 milioane numărul românilor aflați într-o altă țară a Uniunii Europene în 2024, adică aproximativ 16% din populația rezidentă în România, cea mai numeroasă diaspora dintre statele membre. Au plecat, în mare parte, oameni tineri, de vîrstă fertilă și activă, iar Sandu observă că, în ciuda caselor construite acasă cu bani din migrație, cuvîntul de ordine în diaspora rămîne „să așteptăm să vedem”. Nu se vor întoarce cu milioanele. Ghețău spunea, cu o amărăciune pe care o înțeleg, că românii plecați după 1990 au salvat clasa politică de la dezastru, în sensul că au exportat șomajul și tensiunea socială. Au exportat însă și contribuțiile la pensii.
Rezultatul se vede în raportul dintre cei care plătesc și cei care primesc. INS consemnează pentru trimestrul al doilea din 2026 opt pensionari de asigurări sociale la zece salariați, cu variații teritoriale care spun o poveste despre două Românii: patru pensionari la zece salariați în București și Ilfov, cincisprezece la zece în Teleorman, paisprezece la zece în Vaslui. Casa Națională de Pensii plătea în iunie 2026 aproximativ 4,68 milioane de pensii, cu o medie de 2.784 de lei. Nu este vorba despre o criză viitoare, ci despre o presiune deja instalată, acoperită în fiecare an prin transferuri de la bugetul de stat.
România nu este, firește, un caz izolat, ci doar unul mai abrupt. Raportul de dependență a vîrstnicilor în Uniunea Europeană, calculat de Eurostat, urmează să crească de la 36% în 2022 la aproximativ 55% în 2050, ceea ce înseamnă că de la aproape trei persoane active pentru fiecare vîrstnic vom ajunge la mai puțin de două. Grupa de vîrstă care crește cel mai repede nu este cea a pensionarilor tineri, ci a celor de peste 85 de ani, cei care au nevoie nu doar de pensie, ci și de îngrijire. Reacția statelor a fost, aproape peste tot, aceeași: amînarea. Danemarca a legat încă din 2006 vîrsta de pensionare de speranța de viață și a votat în 2025 trecerea la 70 de ani pînă în 2040. Franța a urcat de la 62 la 64 de ani, cu luni întregi de greve și proteste. Italia își ajustează pragul în funcție de longevitate. Direcția este una singură și pare, deocamdată, ireversibilă. România a intrat și ea pe acest drum, cu egalizarea treptată a vîrstei de pensionare a femeilor la 65 de ani pînă în 2035.
Ceea ce se schimbă, în fond, nu este doar un prag de vîrstă, ci însăși ideea de pensie, așa cum am moștenit-o. Pensia a fost gîndită ca o scurtă perioadă de odihnă după o viață de muncă fizică, o despăgubire pentru uzură. Devine acum o a treia vîrstă activă, care poate dura cît o întreagă carieră, și piața muncii începe să se reorganizeze în jurul ei, cu angajatori care nu își mai permit să renunțe la oamenii de 60 de ani, cu pensionari care lucrează cu jumătate de normă nu neapărat din plăcere, ci pentru că pensia nu ajunge, și cu o tensiune tot mai vizibilă între profesiile în care se poate lucra la 68 de ani, cum sînt cele de la birou, și cele în care nu se poate, cum este munca pe șantier. Sindicatele daneze au pus exact această întrebare: pentru cine este, de fapt, vîrsta de 70 de ani?
Cît de legitimă este anxietatea?
Aș spune că este legitimă, însă greșit orientată. Este legitimă pentru că sistemul public de pensii este, în esență, un contract între generații, iar contractul presupune ca generația următoare să fie suficient de numeroasă și suficient de productivă încît să poată plăti. Cînd generația următoare este cu o treime mai mică și o parte din ea lucrează la Milano sau la Londra, contractul nu se rupe, dar se subțiază. Pensia publică nu va dispărea, însă raportul dintre pensie și ultimul salariu, așa-numita rată de înlocuire, va scădea lent, aproape pe nesimțite, iar vîrsta de la care se primește se va îndepărta.
Anxietatea mi se pare greșit orientată atunci cînd ia forma unei așteptări ca statul să repare singur ceea ce demografia a stricat. Nici o măsură pronatalistă nu produce contribuabili mai devreme de două decenii, iar Ghețău ne reamintește că nici Spania, nici Portugalia, nici Irlanda nu și-au revenit prin miracol, ci prin imigrație și prin decenii de creștere economică. Proiecțiile demografice au mai greșit, e drept, și migrația de după 2022 a surprins pe toată lumea, inclusiv INS-ul, care constată că soldul migrator pozitiv a stabilizat, deocamdată, populația rezidentă. Ar fi însă imprudent să ne construim bătrînețea pe speranța că statistica se va înșela în favoarea noastră.
Ce ne rămîne de făcut
Ceea ce statele au început să facă, și ceea ce putem face și noi, ca indivizi, este să mutăm o parte din greutate de pe umerii generației următoare pe cei ai propriei noastre vieți active. România a făcut acest pas în 2008, cînd a introdus Pilonul II, sistemul de pensii administrate privat, în care o parte din contribuția fiecărui salariat nu merge la plata pensiilor de azi, ci într-un cont personal, investit și capitalizat. După optsprezece ani, cele șapte fonduri administrau, la finalul lui iulie 2026, active de 246,8 miliarde de lei pentru 8,5 milioane de participanți, aproximativ 11-13% din PIB, iar cîștigul net peste contribuțiile vărsate a depășit 100 de miliarde de lei. Este, probabil, cea mai reușită reformă structurală a tranziției românești, deși a fost ținută ani la rînd cu contribuția înghețată și amenințată periodic cu naționalizarea. Pilonul III, pensiile facultative, rămîne în schimb o anexă: 8,8 miliarde de lei, de aproape treizeci de ori mai puțin, semn că economisirea voluntară pentru bătrînețe nu a intrat încă în cultura financiară a românilor. La acestea se adaugă instrumentele pe care fiecare le poate accesa pe cont propriu, de la fondurile mutuale și titlurile de stat pentru populație pînă la bursă, cu toate riscurile pe care le presupun și cu disciplina pe care o cer.
Nu vreau să sune ca o pledoarie fără nuanțe. Datele ASF arată că 70% din activele Pilonului II sînt deținute de 25% dintre participanți și că o cincime au în cont sub 1.834 de lei. Capitalizarea reproduce, inevitabil, inegalitățile de pe piața muncii, iar pentru cei cu venituri mici, cu cariere fragmentate sau cu ani lungi de muncă la negru, statul va rămîne singura plasă de siguranță. Rolul lui nu dispare, se restrînge la ceea ce poate garanta cu adevărat: un venit minim decent, nu un standard de viață.
Pentru restul, însă, lecția mi se pare limpede. Promisiunea lui Bismarck avea sens într-o lume în care puțini ajungeau la bătrînețe și cei care ajungeau o trăiau scurt. Trăim acum într-o lume în care bătrînețea durează două sau trei decenii și în care copiii care ar trebui să o plătească nu s-au născut sau au plecat. Bătrînețea nu mai poate fi încredințată statului, ci, la fel ca restul vieții, trebuie să ne-o asumăm, cu soluții pe care să le alegem noi, cît încă avem de ales.
Ioan Durnescu este profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București.
.jpg)
