Bunicii mei materni erau din Putineiu, în Teleorman, nu foarte departe de Salcia lui Zaharia Stancu, din Desculț, unde țăranii aveau botnițe ca să nu fure strugurii boierului. Nu știu dacă au avut vreodată botnițe. Știu însă că bunicul meu nu era boier. Era țăran cu stare. Avea pămînt, erau oameni care lucrau pentru el și, din cîte am înțeles, cîștigase și niște hectare la barbut. Nu era chiar o ușă de biserică. Consuma cu vadra zaibăr cu preotul și cu învățătorul satului și, la un moment dat, a luat de nevastă o fată de popă, ca a doua nevastă, cu o zestre serioasă: lacra pline cu țesături fine și mahmudele pe care bunica le purta în salbă.
Avea oameni care lucrau pentru el din sat și din satele vecine. Printre ei erau și țigani, veniți din Salcia, Cîrlomanu, Băduleasa. În memoria mea de familie nu exista vreo lecție despre relațiile interetnice. Era pur și simplu lumea satului: unii aveau pămînt, alții aveau nevoie de lucru, unii știau să facă anumite lucruri, alții aveau nevoie de mîinile lor. Dacă ar fi trebuit să-i găsesc o categorie, după ce au venit comuniștii, probabil că bunicul meu ar fi intrat la „chiaburi”. Nu știu cum erau chiaburii. Știu doar cum suna cuvîntul în gura mamei. Cu ciudă. „Chiaburoaică.” Și mai știu două cuvinte: rădăcini sănătoase.
Mama a fost dată afară din liceu pentru că nu avea rădăcini sănătoase. Era fiică de chiabur. Visul ei era să se facă avocat. S-a terminat. Nu chiar de tot, pentru că și comuniștii erau coruptibili. Bunicul a scos din locul unde ascunsese sub casă o mică avere și a dat-o ca să-și înscrie din nou fiica la liceu. A revenit. Dar porțile nu s-au deschis toate. Pentru o fată cu rădăcini nesănătoase, comunismul avea alte oportunități: putea să fie tractoristă sau soră medicală. A ales să fie soră medicală. A fost trimisă la Ghimpați, la un spital local, și făcea naveta între București și Ghimpați ca să poată urma și școala de asistente. A ajuns asistent medical principal. Dacă nu a putut să devină avocat, măcar a făcut ce a putut cu ce a avut. Asta a fost, probabil, una dintre lecțiile pe care nu mi le-a predat niciodată explicit.
Mama nu vorbea despre comunism cu nostalgie. Nici despre „șansele pe care le-a dat”. Vorbea despre porți. Și despre cele închise. Una dintre porți s-a închis și pentru tata.
El venea dintr-o familie cu patru copii. Tatăl lui era zidar, iar tata fusese copilul cel mai plăpînd și abia supraviețuise poliomielitei. Armata l-a crescut: liceu militar, academie militară, Politehnică, tot ce putea să-i ofere sistemul unui copil sărac, dar foarte bun.
A devenit automat membru de partid. Asta nu l-a împiedicat să se îndrăgostească de tînăra fostă chiaburoaică cu rădăcini nesănătoase. Sărea gardul unității militare ca să ajungă la ea.
Apoi a sărit și gardul spitalului din Ghimpați. Pentru ochii ei verzi. A rămas maior într-o lume în care colegii lui deveniseră colonei. Nu a vrut să o lase pe mama. Nu cred că îi păsa prea tare de grad.
Bunicul meu, fostul chiabur, l-a iubit cu ardoare pe ginerele lui, băiatul de zidar ajuns ofițer. Poate și pentru că tata se ducea să-i zdrobească strugurii cînd se puneau în jgheab. Tata își pierduse și auzul într-o ureche la o tragere. Nu-și acoperise urechile la timp. Același om mi-a arătat mie primul calculator, în unitatea lui militară. La școală duceam cartele perforate cu 1 și 0, cînd aveam cota de colectare.
În sat am apucat să stau prea puțin ca să-mi fac o adevărată copilărie acolo, dar suficient cît să-mi amintesc că tataie se descurcase. Știa cui să dea bani și ce să dea la C.A.P. Îmi arăta cum se taie capul unei găini. Mă certa pentru că umblam mereu la pătul și luam porumb și grîu și le aruncam găinilor, doar ca să le văd ținîndu-se după mine. Casa mă fascina. De la miros la conținut. În camera de la stradă nu dormea nimeni. Era camera în care dormeam eu cînd mergeam în vacanță. În mijloc erau butoaiele, nucile și merele. Mai era o cameră cu sobă și alte încăperi despre care astăzi probabil aș avea o mie de întrebări și atunci nu aveam nici una. Pentru mine, aia era casa de la țară. Nu palat. Nu conac. Nu „boierie”. O casă cu găini, porumb, grîu, butoaie, mere, nuci și oameni care munceau.
Și aici începe problema mea cu „boierescul”. Pentru că mă uit acum în supermarket și descopăr că România este plină de boieri. Zacuscă boierească. Pîine boierească. Cîrnați boierești. Dulceață boierească. Nu știu exact ce este „boieresc”. Știu doar că este scump. Foarte scump. Și, de cele mai multe ori, este foarte bine ambalat.
„Țărănesc”, în schimb, știm aproximativ ce înseamnă. Sau cel puțin credem că știm. În ultimii ani, „țărănesc” a primit o mică operație estetică și s-a transformat în „autentic”, „natural”, „artizanal”, „bio”, „de la țară”. Țăranul a devenit, post-mortem, consultant de marketing. Ceea ce odinioară era făcut pentru că trebuia să țină pînă la primăvară se numește acum „conservare tradițională”. Ceea ce era făcut cu ce aveai la îndemînă este „ingredient local”. Ceea ce era muncă este „artizanal”. Iar ceea ce era sărăcie poate deveni, dacă îi pui fontul potrivit pe etichetă, „autenticitate”.
Dar „boieresc” pare să fie altceva. „Boieresc” nu descrie un ingredient. Nu descrie o tehnică. Nu descrie neapărat o rețetă. Descrie o stare de spirit pe care o poți cumpăra în borcan.
E țărănescul după ce a intrat la facultate și a făcut masterul în branding. Numai că eu, cînd aud „zacusca boierească”, văd mai degrabă o bulgăroaică pricepută la legume și tocănițe decît un boier. Bulgarii pripășiți acolo, ca și alți oameni din Balcani, au știut foarte bine ce să facă din legume ca să le poată mînca și iarna. Nu știu ce contribuție exactă a avut boierimea la această revoluție a vinetelor, ardeilor și roșiilor, dar bănuiesc că borcanul nostru contemporan nu este rezultatul unei ședințe a Sfatului Boieresc. Și nici nu am cunoscut vreun boier care să-mi spună rețeta de zacuscă.
Am cunoscut însă o lume în care zacusca se făcea la țară pentru că trebuia să existe ceva de mîncare și iarna. Și aici memoria mea devine puțin incomodă pentru marketing. Pentru că „odinioară” nu a fost la fel pentru toată lumea.
În familia mea există o poveste despre moldovenii veniți la muncă în Teleorman, scăpați din marea foamete din ’47 cu celebrele „trenuri ale foamei”. Seara, cînd bunicul îi punea la masă în bătătură, oamenii mîncau cu o disperare necontrolată, se duceau după casă să vomite fiindcă stomacul chircit le refuza hrana și apoi veneau să mănînce din nou. Mama, care avea atunci vreo șapte-opt ani, a rămas cu imaginea asta pentru toată viața și de acolo i s-a tras o vorbă pe care o mai spune și azi cînd vede pe cineva mîncînd repede: „Ești lacom ca un moldovean”.
Mult mai tîrziu am înțeles că nu era vorba despre lăcomie sau lipsă de maniere. Era efectul unei înfometări extreme și al realimentării după o perioadă lungă de lipsuri. O formă de bulimie a foamei extreme, deși comparația este nedreaptă: bulimia este o tulburare psihică, nu ceea ce face un corp hămesit care primește brusc mîncare. Aici era pur și simplu memoria biologică a lipsei. Mai există și o altă poveste, și mai greu de uitat: o mamă care punea pietre într-o oală cu apă și o lăsa pe foc, ca să audă copiii zgomotul și să creadă că se gătește ceva. Asta era, pentru cineva, „odinioară”.
Pentru altcineva, „odinioară” înseamnă zacuscă, pîine scoasă din cuptor și cîrnați afumați. Iar pentru supermarket înseamnă „gust boieresc”. La un moment dat am intrat în casa unei foste colege de liceu, într-un bloc foarte elegant de pe Calea Victoriei. Era un bloc vechi, dar apartamentul avea un hol atît de mare încît aveai impresia că ai putea întoarce o mașină în el. Acolo am înțeles că există și boieri de oraș. Boierii de țară aveau găini, pămînt, grîu, porumb și oameni care munceau. Boierii de oraș aveau apartamente în care holul era cît o sufragerie. De la boierii de oraș, mama își cumpăra rochița de duminică. De la boierii de țară veneau probabil ouăle. În rest, nu știu ce să fac cu „boierescul”. Poate că tocmai asta este problema. Țărănescul are o origine. Boierescul are o poveste inventată. Primul poate fi urmărit pînă la o gospodărie, o grădină, un pătul, un cuptor, o femeie care punea vinete la copt și știa că trebuie să-i ajungă pînă la primăvară. Al doilea este, de multe ori, un adjectiv pus pe un borcan ca să pară că înăuntru se află nu doar zacuscă, ci și o mică porție de statut.
Bunicul meu ar fi fost probabil foarte nedumerit. El nu era boier. Era un țăran cu stare, cu mîinile crăpate, dar un chiabur în ochii celor care au venit după el. A pierdut pămîntul.
Bunica a făcut un atac cerebral și a murit după ce comuniștii au venit și au luat tot din curte.
Mama a pierdut dreptul de a visa să fie avocat pentru că avea „rădăcini nesănătoase”. Tata a pierdut grade. Eu am rămas cu amintirea unei case de la țară, cu un pătul, cu găinile care mă urmăreau prin curte, cu nucile, merele și butoaiele și cu amintirea unui om care știa să se descurce. Și cu o nedumerire.
De ce, după ce am trecut prin toate astea, avem nevoie să punem cuvîntul „boieresc” pe zacuscă? Poate pentru că „țărănesc” a devenit prea sărac pentru vremurile noastre. A trebuit să-l facem bio. Iar „boieresc” a devenit premium. În fond, am reușit performanța extraordinară de a transforma două lumi sociale opuse în două categorii de marketing.
Țărănesc: autentic. Boieresc: premium. Ambele: la borcan.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
.jpg)
