Recent am citit o postare pe Facebook unde un domn care, după propria descriere, scrie mult despre AI, știe cum funcționează aceasta și e cam îngrijorat din cauza asta anunța că, în zilele noastre, fiecare fiu este mai slab decît tatăl lui. Că, în 1985, un bărbat strîngea la dinamometru 55 de kilograme și că acum, în 2026, valoarea a scăzut la 46 de kilograme. Atunci cînd i-am atras atenția că nu înțelege modul în care funcționează statistica și că formularea mai corectă ar fi fost „un număr tot mai mare de tineri sînt mai puțin puternici decît au fost tații lor”, mi-a răspuns că „în esee mai contemplative își permite formulări mai literare, nu neapărat literale”. Desigur, asta în măsura în care putem considera pluralul greșit al lui „eseu” o licență poetică. Am avut un schimb de comentarii în care nu am reușit să ajungem la un acord, adică eu să accept că acolo era „un cîrlig asumat, mai degrabă poetic”, la fel cum partenerul meu efemer de dialog, un domn care s-ar putea încadra la categoria influencer, nu a putut accepta că a greșit în formularea de mai sus.
Interacțiunea online de mai sus ar putea fi încadrată la capitolul concurențialitate masculină, la luptă pentru teritoriu, statut, un teren al unei lupte generate de testosteron. Putem fi de acord că de multe ori în astfel de dispute e vorba mai degrabă despre nevoi de demonstrare a superiorității, a competenței, și mai puțin despre lupta pentru adevăr. Cîteodată, cu puțin noroc, și aici, de ambele.
Ca fiu al unui fost practicant de rugby, ca tată a doi băieți și, nu în ultimul rînd, ca psihoterapeut și ca instructor de arte marțiale, mă alătur celor care se întreabă dacă experimentăm cu adevărat o criză a masculinității, dacă e corectă ideea că bărbații din ziua de azi traversează un proces de „vulvoficare” și ce consecințe pot avea aceste procese, îngrijorări sau obsesii.
Așa cum i-am atras atenția domnului pe care l-am pomenit la începutul acestui articol, jucătorii de baschet de la ora actuală arată de multe ori mai bine, din punct de vedere fizic, decît practicanții de rugby din generația tatălui meu. Progresul din punct de vedere al musculaturii, respectiv al calităților fizice, e evident la majoritatea disciplinelor sportive. Ceea ce era considerat excepțional în NBA în anii ’90, performanțele idolilor de atunci, sînt lucruri pe care la ora actuala le realizează fără probleme jucători mediocri din același campionat. În NFL, ca în marea majoritate a sporturilor, jucătorii sînt semnificativ mai mari, mai puternici și mai rapizi decît cei din perioada în care nivelul testosteronului era dublu. Evident, și accidentările sînt mai grave.
Cum se explică aceste contradicții? În primul rînd, testosteronul nu e un garant al performanțelor sportive, la fel cum nivelul lui scăzut nu înseamnă că bărbații cărora nu le curge testosteron pe urechi nu pot face sport la nivel înalt. Există studii care au demonstrat că unul din cinci sportivi de top au mai puțin testosteron decît media populației masculine.
Putem presupune că genetica, aceea care spune că aproape întotdeauna copilul va fi mai înalt decît cel mai scund dintre părinți și că de multe ori îi va depăși pe ambii în înălțime, joacă un rol în progresul pe care îl vedem la calitățile fizice ale atleților. Alimentația, metodele de tratament, suplimentele alimentare, plus factori sociali și alte forme de influență ale mediului care poate că încă ne scapă pot contribui la aceste schimbări.
Comunitatea științifică tinde să respingă modelele suprasimplificate ale psihologiei pop sau modele învechite care operează cu unul sau cu două dimensiuni alte genului. Se consideră că atît masculinitatea, cît și feminitatea au caractere multidimensionale, că toate ființele umane sînt purtătorii și influențele unor combinații complicate de caracteristici atît masculine, cît și feminine. Genul este o haină culturală pe care sexele o îmbracă în lume. Așa sună figura de stil pe care Frans de Waal o folosește în cartea Diferiți. Masculinitatea nu este doar o consecință a dotării cu niște hormoni, este un construct bio-psiho-socio-cultural. Nu doar hormonii influențează genul, ci și ceea ce sîntem și facem influențează modul în care se reglează hormonii, care, pînă la urmă, nu sînt o condamnare, ci o resursă valoroasă menită să ne ajute să funcționăm mai bine și, mai ales, să supraviețuim.
Este bărbatul din 2026 o victimă a confortului, a progresismului, în general, și a feminismului castrator, în special? Teroarea wokeistă ne obligă să renunțăm abrupt la rolurile tradiționale, să cancelăm voinicul din noi, așa cum semnalizează de mult timp propaganda conservatoare? Trăim un proces de „vulvoficare”, cu bărbații care merg pe trotinetă, nu pe carul de război, care se pensează, în loc să se cuibărească în mirosul propriilor fluide corporale neatinse de corupătorul săpun?
Da, scade testosteronul. Da, stilul nostru de viață face asta. Bunicii noștri petreceau relativ puțin timp în casă. Casa era locul femeii, cele ale bărbatului erau curtea, cîmpul, pădurea. Timpul petrecut în casă, implicarea în activități casnice, considerate tradițional apanajul feminității, cum sînt pregătirea mîncării sau curățenia și mai ales îngrijirea copiilor, au ca efect scăderea testosteronului la bărbați. E suficient să intre un sugar în încăpere și imediat testosteronul bărbaților din încăperea respectivă va scădea, iar hormonii feminini, ca oxitocina, vor crește. Cînd noi, bărbații, ne vedem pentru prima dată urmașii, corpul nostru are parte de o secreție imensă de hormoni feminini, una care influențează semnificativ modul în care funcționează atît corpurile, cît și emoțiile noastre. Efectele pot varia de la modul în care ne mișcăm și reținem grăsime corporală pînă la numărul de lacrimi pe care le vărsăm la o scenă tristă dintr-un film. Dar mai puțin testosteron nu înseamnă neapărat că vom fi mai puțin competitivi, că ne vom asuma mai puține riscuri sau că vom fi mai puțin agresivi sau mai puțin interesați de sex cu partenerele noastre. Asta pentru că acționăm nu doar influențați de hormoni, ci și de credințele noastre vizavi de rolurile noastre de bărbați, de parteneri, de tați. De multe ori aceste credințe pot avea influențe mai puternice decît variațiile hormonale.
Desigur, lumea evoluează. De fapt, ca să fim mai corecți, se schimbă, și nu toate schimbările sînt bune. Una nou apărută și care ar trebui să ne îngrijoreze e că, pentru prima dată în istorie, oamenii sînt mai puțin înzestrați intelectual decît înaintașii lor. Asta e mult mai grav decît faptul că nu mai sîntem la fel de eficienți la a căra saci sau la spart lemne (activitate care, de altfel, e una dintre cele mai generatoare de testosteron). Poate că scăderea testosteronului e un preț bun pentru bărbați mai prezenți, mai implicați în viața copiilor și/sau a partenerelor. Spun asta din perspectiva subiectivă a unui om care a fost primul din orașul lui care a umblat cu un marsupiu pe piept.
Nu orice schimbare înseamnă criză. Influențați de un optimism umanist utopic, mulți am sperat că nu vom mai avea nevoie de armate. Avem. Nu e sigur că războaiele vor fi purtate doar de IT-iști, dar cel mai probabil ele vor fi purtate mai degrabă de soldați profesioniști și de IT-iști, decît de rezerviști. Cel puțin în zonele atinse mai mult de civilizația occidentală. În plus, nu m-aș grăbi să subscriu la teoriile care spun că masculinitatea e în corzi, mai ales în condițiile în care violența de gen, cu apogeul ei sinistru, femicidul, nu pare să scadă semnificativ. La fel cum și accidentele grave din trafic, cele care sînt un apanaj aproape exclusiv masculin, sînt tot la fel de prezente. Nici prăvăliile de jocuri de noroc nu o duc prea rău. Așa că, înainte să acceptăm ideea că masculinitatea e sub asediu, putem să ne întrebăm de unde vin aceste idei. Care sînt calitatea, intenția, argumentele surselor care susțin așa ceva. Asta pentru că sursele par să fie propaganda conservatoare, de la Jordan Peterson la Joe Rogan, frații Tate ș.a.m.d. sau, în peisaj local, Baștovoi, Papahagi, respectiv psihologi centuri negre cu diamante în cherry picking, diverși guru, coach, mentori care promit – evident, contracost – reinstalarea soft-ului mental, trezirea masculului alfa, implantarea mentalității de învingător și, bonus, apartenență la o comunitate mai mult sau mai puțin radicaliza(n)tă. Pe scurt, criza masculinității, în măsura în care aceasta există, pare mai mult să sperie și să vîndă decît să strice. Putem căuta masculinitatea în tabere de masculinitate toxică, în cluburi de tip Fight Club, în găști de motocicliști, în raliuri auto ilegale, în galerii de fotbal sau în plimbatul copiilor în natură, într-un meci de tenis cu un amic, într-o sală de lupte, de box sau una de arte marțiale. Masculinitate poate fi și să ciupești sau să fluieri o fată pe stradă, și să iei atitudine atunci cînd cineva are astfel de comportamente pe care cei mai mulți dintre noi le considerăm abuzuri.
La una dintre primele formări de care am avut parte în activitatea mea profesională am auzit următoarea poveste: într-un loc din Africa era un rîu, iar pe fiecare margine a rîului era un sat. Într-unul dintre sate copiii erau neglijați, loviți, certați, puși să se lupte între ei (un fel de Sparta). Nu auzeau vorbe bune, nu erau niciodată mîngîiați, sărutați, nimeni nu le spunea că îi iubește. Pe celălalt mal, copiii erau iubiți, validați, ascultați. Creșteau cu vorbe bune, învățau cîntece, dansuri, povești, se jucau. Atunci cînd oamenii din alte părți ale regiunii aveau nevoie de mercenari, mergeau la primul sat. Cînd era nevoie de conducători înțelepți sau de judecători onești, mergeau la cel de-al doilea.
Să nu îi dai niciodată o sabie unui bărbat care nu știe să danseze, spune un proverb care îî este atribuit destul de des, cel mai probabil apocrif, lui Confucius. Ironia e că, în cartea Testosteron Rex, autoarea Cordelia Fine arată că bărbații cărora li se prezintă dovezi că s-au descurcat prost la probe la care se consideră că excelează în general femeile, cum e dansul, au avut un plus de încredere în ei după asta. Efectul eșecului ca avantaj, incompetența în ceva feminin, adică asociat unui statut inferior, îi face pe cei mai mulți bărbați să-și confirme masculinitatea, cu statutul ei superior. Și mai trist e faptul că cei din jur tind să creadă la fel și că incompetența în feminitate îi oferă unui bărbat mai multe șanse să ajungă în roluri de conducere.
Criza masculinității poate fi și una de rol, în condițiile în care rolurile tradiționale sînt mult mai puțin clare. Dar discuția despre o astfel de criză nu este una nouă. În epoca victoriană se considera că pericolele sînt urbanizarea și industrializarea. De atunci și pînă în ziua de azi am avut parte de valuri succesive de îngrijorări, multe dintre ele legate de influența negativă a feminismului, care, chipurile, ar fi cauza problemelor care amenință masculinitatea. Dacă nu ne rezumăm la perspectiva conservatoare, ne putem gîndi și la alte cauze, cum ar fi presiunea pentru succes, mentalitatea că trebuie să te descurci singur, că dacă nu ești fericit și de succes ai greșit tu ceva ș.a.m.d. Faptul că se pierd comunitățile sănătoase, că trăim sub semnul unui individualism feroce, în care nevoia de comunitate e de multe ori confiscată de lideri toxici. Pe scurt, lumea neoliberală. Poate că nu trăim doar o criză a masculinității, a feminității, a genului, ci experimentăm o criză a umanității, în ambele sensuri semantice principale ale cuvîntului, și care este accentuată azi inclusiv de teoria crizei masculinității.
În final, pe lîngă kilograme forță, testosteron, statut, masculinitatea mai pierde și informație genetică. Cea mai mare parte a informației genetice a cromozomului Y, peste 90%, s-a pierdut deja. Estimările geneticienilor spun că în maximum patru-cinci milioane de ani, bărbații vor dispărea. Desigur, dacă masculinitatea toxică, mai mult sau puțin alimentată de cei 10% care, de altfel, sînt vitali pentru supraviețuirea speciei, nu va distruge planeta între timp. Totuși, să nu ne pierdem speranța, încrederea în propriul gen sau în propria specie. La șobolanul spinos din Japonia, cromozomul Y a dispărut complet, dar genele respective s-au mutat pe alți cromozomi, iar specia aceasta – la fel ca unele cîrtițe care au traversat procese similare, toate la risc de dispariție din cauza ghiciți voi cui – s-a adaptat și continuă să se înmulțească.
Mircea Dragu este psihoterapeut. Ultima carte publicată: Marea aventură a micii albine Mitsu, Editura Humanitas, 2022.
Credit foto: Wikimedia Commons
