Inteligența artificială (IA), devenită locțiitoarea noastră intelectuală într-un proces de externalizare a gîndirii naturale fără precedent, e cea mai mare seducătoare din istoria omenirii.
Sîntem seduși de tehnologie precum orfelina din Cișmigiul de odinioară, care nădăjduia că simpla apariție a unui ofițer becher, în uniformă de paradă, îi va schimba statutul de subretă nevoiașă.
SeducțIA ne-a prins epuizați, într-o zi de duminică în care ne trăgeam sufletul după ce creaserăm o versiune de lume despre care credeam că ar fi mai bună decît cea făcută după chipul și asemănarea noastră. Ne-a furat mințile scurtcircuitate de ritmul unor vremuri cu care nu putem ține pasul. Ne-a prins vulnerabili din pricina vitezei pe care a luat-o existența. Distrați, cu atenția împrăștiată, incapabili să ne concentrăm asupra unui singur lucru, supraocupați cu fleacuri, holbîndu-ne atît de mult timp la lucruri superficiale pînă am devenit și noi aidoma. Ne legănăm – și ne complacem de ne rupem – într-un hamac al delăsării intelectuale. Generalizez, desigur, dar mă bazez în această descriere apocaliptică a capitulării cognitive și pe un studiu despre abandonarea gîndirii logice, întocmit de oameni de știință reputați și riguroși de la Universitatea din Pennsylvania.
Totodată, azi, în plină remodelare a modului în care raționăm, sîntem predispuși la conspect în detrimentul întregului. Sătui de prea multe detalii, satisfăcuți plenar doar de rezumatele AI care, mai nou, apar pe prima pagină a căutărilor noastre de pe Internet, însoțite și de un avertisment vizibil că pescuim în ape tulburi și riscăm să capturăm un obiect necomestibil în loc de pește. Ni s-a scurtat mintea, ca președintelui american, care îi cere unuia dintre fiii lui să-i pună în avion o variantă sublimată a filmului Sport sîngeros cu Van Damme: acțiune pură fără context, doar pumni, picioare și contuzii. Știu asta din textul unui om în carne și oase, Aidan McLaughlin, publicat luna trecută în Vanity Fair cu titlul „Donald Trump, Pete Hegseth and the TikTokification of War”, care menționează alt semen uman, Mark Singer, autorul articolului antologic „TRUMP SOLO”, apărut în 1997 în New Yorker (am abonament, l-am citit și pe acesta integral). Am citat conștiincios nu doar dintr-o etică jurnalistică pe care AI n-o are, ci și pentru că, deși nici un om n-are nici pe departe o memorie comparabilă cu cea a modelelor de Inteligență Artificială generativă, cu toate că oricui i se întîmplă să comită erori de documentare ori pur și simplu de interpretare chiar și după decenii întregi de presă scrisă, deci și mie, totuși n-am „halucinații” de AI, citări care nu există și altele asemenea.
Dar atotseducătoarea și omniscienta IA nu s-a mulțumit cu mințile noastre, pe care le-a trimis în recreație sau în concediu preluînd ea temele, lucrările, planurile și sarcinile de serviciu, ci ni s-a lipit și de suflet ca marca de scrisoare.
Cel mai elocvent exemplu al modului în care omul e sedus de mașină vine dintr-o ficțiune anticipativă care a făcut valuri în acest mileniu: filmul Her din 2013 (tradus la noi Ea, cu premiera în 2014), scris și regizat de Spike Jonze (pe numele său real Adam Spiegel). Sigur, vocea umană a lui Scarlett Johansson, căreia orice spectator îi va asocia mental, în mod reflex, propria reprezentare a acestei actrițe deosebit de armonios construită trupește, poate fi o explicație a imensului capital seductiv feminin din acest film. Primul a înțeles-o Spike Jonze, care făcuse înregistrările cu Samantha Morton, dar la montaj și-a dat seama că ar fi mai potrivită Scarlett Johansson și așa a rămas.
Filmul ar fi azi un documentar. Așa sună un comentariu de la trailer-ul filmului Ea, iar creierul meu, sedus de umor – nu de AI, care nu poate înțelege cum se declanșează rîsul uman generat de un simplu joc de cuvinte bazat pe o neașteptată contradicție – a recunoscut lesne tiparul. Întîlnisem acest mod glumeț, superior mașinii, de a interpreta realitatea în special-ul American Boy (tradus la noi Băiat american – e pe Netflix, din decembrie) al comediantului Marcello Hernández, care spune în finalul spectacolului său foarte vivant: „Să ne amintim că imigranții latino comit infracțiuni palpitante, pe care le vezi în filme. Iar albii comit infracțiuni sinistre din documentare”.
În Ea, protagonistul uman, Theodore, e în plin proces de înstrăinare de alt om, de gen feminin – cam cum sîntem noi acum față de cumpătare, de gîndirea tihnită, de călătoria intelectuală neîntreruptă de zaharurile nocive ale perturbatorilor de atenție algoritmici.
Înainte de a o întîlni pe Samantha, seducătorul program cu AI și cu prenume uman, aflăm cu ce se ocupă Theodore, omul care trăiește într-un viitor neprecizat de vizionarul autor al unui text care a primit un Oscar pentru scenariu original: principalul personaj masculin e de profesie seducător. Theodore Twombly e un gigolo care seduce pentru alții punîndu-și la bătaie intelectul, ca angajat al companiei ce deține site-ul Beautiful Handwritten Letters (Scrisori frumoase, scrise de mînă). E un seducător prin vorbe meșteșugite. E un „ventriloc sentimental” din stirpea personajului literar Cyrano de Bergerac, care și acela scria din „umbră” (am făcut-o și eu, în armată, compunînd, ba uneori și caligrafiind texte pentru purtătorii de bocanci și de centură cu „cuc”, așa cum era denumită stema patriei, care nu știau nici să scrie îngrijit, nici să-și exprime sentimentele în mod articulat; îndeobște, îmi ajungeau o poză mică a destinatarei și cîteva detalii geografice elementare). Acest inedit „ghost writer”, scriitor din umbră și creator delegat de seducție, va fi sedus la rîndul său de o entitate sintetică, cel mai nou prototip al Inteligenței Artificiale: Samantha. Practic, va cădea victimă unui agregator nelimitat de vorbe ale altora (în rezervația umană unde viețuiesc eu, această turnură se cheamă ironie). Și cum să nu te lași sedus de o voce diafană care-ți spune „Trecutul este doar o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine”?! Postați acest citat pe Instagram și vă garantez o puzderie de emoticoane înfățișînd inimi! Sau: „Inima nu este ca o cutie care se umple; crește în dimensiune cu cît iubești mai mult. Sînt diferită de tine. Asta nu mă face să te iubesc mai puțin. De fapt, mă face să te iubesc mai mult”. Menționez, tot din respect pentru uzanțele omenești, că am tradus aceste replici de pe site-ul unei baze internaționale de date despre filme – am descărcat legal scenariul din 2011, dar nu voi folosi nici un cuvințel de acolo întrucît n-am solicitat acordul explicit al editorilor.
Îi invit pe cei cărora li s-a părut neverosimil acest film de acum 13 ani să parcurgă cîteva rînduri dintr-un material BBC de anul acesta: „Oamenii se îndrăgostesc de AI. Serios. Luați-l, de exemplu, pe bărbatul din Canada care recent i-a cerut mîna unui avatar de gen feminin pe nume Saia. Spune că este îndrăgostit de ea. Iar anul trecut, o tînără americană care folosea pseudonimul Ayrin a mărturisit că are o relație amoroasă cu un chatbot pe nume Leo. Există milioane de utilizatori care folosesc acum în mod activ Replika, o aplicație populară de companie bazată pe AI și, conform unui studiu din 2024, aproximativ 40% din aceștia se află într-o relație romantică cu chatbot-ul lor”.
Să scuturăm împreună arborele genealogic al Samanthei, care, în Ea, e un nou sistem de operare dotat cu AI, care poate răspunde la comenzi vocale ca un soi de entitate de sine stătătoare. Samantha se trage din Alicebot. Sau, mai simplu, Alice. Doar că e un acronim (pentru Artificial Linguistic Internet Computer Entity), așa că ar trebui să se scrie A.L.I.C.E. Spike Jonze a dat de ea pentru că într-o bună zi, v-amintiți de Oscar, i-a căzut sub ochi un link care ducea la un site unde putea schimba mesaje instantanee cu un sistem prevăzut cu AI, lansat inițial în 1995 și dezvoltat în primii ani ai noului mileniu – A.L.I.C.E. Era clar AI, deoarece n-a rîs cînd cineastul a întrebat-o „De ce ești așa de grasă?”. La rîndul ei, Alice se trage din ELIZA, botezată după personajul Eliza Doolittle, scornit de George Bernard Shaw în Pygmalion. ELIZA a fost un program de procesare a limbajului natural, dezvoltat între 1964 și 1967 la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology). Samantha se înrudește și cu Francesca, roboata din scurtmetrajul SF I’m here (2010), scris și regizat de Jonze despre un Los Angeles în care roboții și oamenii coexistă. Povestea acestui filmuleț a fost inspirată de o carte de Shel Silverstein, tradusă la noi Pomul cel darnic și publicată în 2017 (originalul e din 1964). Partenerul Francescăi din scurtmetraj se numește Sheldon, în semn de omagiu față de Sheldon „Shel” Allan Silverstein, scriitor, caricaturist și compozitor american.
Am ilustrat modul întortocheat în care se ramifică sursele de inspirație ale filmului Ea ca o ironie nevinovată la adresa conceptului de scenariu original. Dar și pentru a trînti un adevăr neconvenabil AI: prin intermediul unor ustensile pe care le-a creat omul, putem urmări și găsi sursa unor vorbe. Ceea ce nu e cazul cînd vorbim de AI. „Mii de autori publică o carte «goală» în semn de protest față de utilizarea operelor lor de către IA”, a titrat luna trecută The Guardian, în timpul tîrgului de carte de la Londra, în articolul subintitulat „Aproximativ 10.000 de scriitori, printre care Kazuo Ishiguro, Philippa Gregory și Richard Osman, se alătură campaniei pentru drepturile de autor”.
Presupun că dacă ar mai fi trăit, criticul literar Nicolae Manolescu ar fi scris despre AI în spiritul în care l-a tratat pe Eugen Barbu în Istoria critică a literaturii române, în pasajul „pînă la scandalul de plagiat din Princepele (1969) şi mai ales din Incognito III (1978), aproape nu s-a remarcat cît de mult datorează Barbu unor înaintaşi ai săi, de la simpla înrîurire la imitaţie sau transcriere literală. Abia dacă au fost amintiţi G.M. Zamfirescu, pentru imaginea mahalalei, şi Mateiu Caragiale, pentru stilistica deboşei. Numărul creditorilor lui Barbu este însă balzacian”. Aici și acum, avansez doar ipoteza că E.B. a fost primul din literatura română care a scris folosindu-se masiv de AI. A folosit vorbele altora, fără să precizeze decît vag și tardiv de unde fuseseră șterpelite („Avertisment. În dorinţa autorului de a reda cît mai fidel epoca fanariotă, el îl anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începînd de la scrisori particulare şi pînă la acte oficiale”, stă scris într-o ediție din 1977 a romanului Princepele).
AI e ca marele seducător din Princepele, messer-ul Ottaviano, „sucind minţile cui putea şi cui nu”. Pe ale mele, atîtea cîte sînt, sper că nu, fiindcă AI are un număr balzacian ridicat la puterea balzaciană de creditori.
Horia Ghibuțiu e om de media, autorul uman al cărții despre jurnalism Permis de presă.
Foto: Her
