Pînă să se prindă șoarecii că nu mai sînt singurii stăpîni ai locului au trecut vreo trei ani. În timpul ăsta am conviețuit cu ei relativ pașnic, în special pentru că nu aveam de ales: nu reușeam să-i prindem prin metodele clasice, iar pisoiul cu care veniserăm de la bloc era mai interesat de păsări. Noaptea, cînd șantierul din jurul nostru tăcea și se lăsa o liniște cu care nu eram deloc obișnuiți, îi auzeam cum urcă pe pereți, în spațiul dintre izolația exterioară și cărămida proaspăt zidită, cum se aleargă prin pod pe sub vata minerală, zgîriind cu gheruțele plăcile de rigips ale tavanului, și nu o singură dată ne-au trezit țipetele lor pițigăiate cînd se încăierau cine știe de la ce – ni-i imaginam luptîndu-se ghem de cîte cinci sau zece, rostogolindu-se așa în întuneric, la nici trei metri deasupra patului nostru. Am încercat aplicații speciale, cu ultrasunete, instalate pe telefon, ca o ultimă soluție, ne-am plimbat prin cameră cu mîinile pe sus, umblînd somnoroși pe vîrfuri, ca atunci cînd ești pe coclauri și cauți semnal. Degeaba. Șoriceii de cîmp al căror spațiu îl invadaserăm păreau chiar mai activi, mai curioși de noua schimbare a geografiei habitatului lor, de provocările ei.
Mult timp în zorii cartierului Orizont 2 am avut vecinii pe care i-am găsit la fața locului. Nu doar șoriceii care ne inspectau casa cu îndreptățirea băștinașilor, ci și căprioare, iepuri sălbatici și mistreți. În urmă cu 17 ani, Orizont 2 – continuarea succesului înregistrat de dezvoltator cu Orizont 1, pe deal – a apărut în vale, luînd locul unei bucăți însemnate din terenul agricol arondat comunei Paleu, în vecinătatea Oradiei. Mult mai ambițios decît primul Orizont, acesta ne-a atras pe mulți orășeni, iar cîțiva, ca noi, n-am mai avut răbdare să se încheie organizarea de șantier (200+ case nu se ridică într-un an), așa că ne-am mutat cînd drumurile de pămînt încă treceau prin curțile noastre, iar ca să ajungem la ușa casei trebuia să parcăm la șosea, să ne schimbăm pantofii cu cizmele de gumă (le țineam în portbagaj, pe saci goi de plastic) și să înotăm prin noroaie, printre excavatoare și echipe de muncitori, cale de sute de metri.
Și, desigur, să acceptăm că măcar o vreme vom locui practic în cîmp, la marginea lanurilor rămase de porumb, cu toate vietățile mici de acolo, și a pădurii de mai încolo, cu toate vietățile ei mari. Dar noi nu ne-am gîndit nici o clipă la asta atunci cînd, tot la două zile, veneam pe șantier să ne vedem casa crescînd; ne-a atras ideea locului liniștit, destul de departe de oraș ca să avem intimitate și totuși destul de aproape cît el să ne rămînă la îndemînă, a cartierului bine organizat, ca-n filmele americane, a siguranței nu doar a propriei curți, ci a întregii vecinătăți, a comunității. Într-un fel, mizam pe faptul că pasul acesta destul de riscant în anii de atunci (tocmai venise criza economică din 2008) era un filtru bun și că-n scurt timp vom face parte dintr-o mică societate „aleasă”, în special oameni tineri, la 25-30 de ani, unii deja proaspeți părinți, alții – ca noi – părinți în devenire, o lume ideală în care toți să ne știm între noi, să ne vizităm reciproc la cîte o aniversare, la cîte o sărbătoare sau, fără motiv, la un banal grătar. Copiii noștri, toți cam de aceeași vîrstă, aveau să crească împreună, să se joace pe străzi în siguranță, iar noi aveam să-i supraveghem prin rotație… Cam așa cum fusese în copilăria noastră printre blocuri, numai că mai bine.
Nu ne-am înșelat mult. Filtrul acela a funcționat conform așteptărilor. Cei de vîrsta noastră chiar s-au mutat atunci, iar ceilalți mai copți, care cumpăraseră case în Orizont 2 doar ca investiție, au venit mai tîrziu, în timpul pandemiei. Pe atunci noi eram deja vechii locuitori, întemeietorii, sudați temeinic de toate verile petrecute pe bănci în fața casei în timp ce prichindeii se jucau pe stradă și de toate iernile în care ieșiserăm să-i tragem cu săniile (la modul trenuleț, cu doi-trei tătici pe post de locomotivă), dar și de concediile făcute împreună în Grecia, în Turcia ori Egipt.
Aceea a fost perioada de glorie a cartierului Orizont 2. Începută alături de rozătoare, ca niște coloniști, și continuată civilizator, ca o comunitate relativ închisă, sigură, fericită și pașnică. În zilele de acum, ceva s-a păstrat de atunci, iar multe s-au transformat. Cartierul s-a extins mult, ar putea fi o localitate în sine. Vechile vecinătăți, cu relațiile construite organic, au rămas, lor adăugîndu-li-se însă multe altele, mai distante, de nu chiar străine ori de tot opuse. S-o fi schimbat și lumea, nu zic; nici iernile nu mai au zăpadă, nici verile nu te mai lasă să stai după-amiaza pe bancă afară, iar politica (am văzut la ultima rundă de alegeri locale) poate polariza pînă și cea mai bine închegată comunitate, transformînd-o aparent iremediabil.
Totuși, rar, după cîte o ploaie mai zdravănă, încă auzim noaptea mișcări în pod. Pași mărunți, grăbiți. O singură noapte, după care, multă vreme, tăcere din nou. Știu că e aiurea, dar cumva, acum, asta mă liniștește.
Mircea Pricăjan este scriitor și traducător. Ultima carte publicată – Gașca, Editura Polirom, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
