Cînd trăiești în București, întîlnești două categorii de oameni tineri pe care îi poți clasifica în funcție de preferințele locative: tinerii din clase creatoare (fie ei studenți sau artiști, universitari, arhitecți, mici antreprenori cu afaceri trăsnite etc.), care aspiră la un trai autentic bucureștean într-o casă interbelică din centrul orașului, și categoria corporatistă, oameni care preferă să se îndatoreze decenii pentru un apartament neracordat la canalizare, la 20 de kilometri de oraș, într-un bloc „nou”, serializat, aflat la periferia orașului. În București, cartiere centrale versus „residence” au devenit paradigme care definesc clase sociale și culturale la care am început să ne raportăm aproape referențial, un fel de spune-mi unde locuiești ca să-ți spun cine ești.
Din documentele și mărturiile care alcătuiesc volumul Istoria orașului București, editat de Dan Berindei, Florian Georgescu și Alexandru Cebuc, aflăm că orașul a fost dispus ținînd cont în mai mică măsură de stratificarea socială. Aflăm că zona Victoriei, unde locuia protipendada, și cartierul Hanului Galben, care se întindea între strada Iacob Felix și Banu Manta, populat de tîlhari și alte personaje indezirabile din oraș, se învecinau. Această proximitate a lumii bune și a mahalalelor se pare că a fost dintotdeauna un lucru foarte bucureștean și nu ține de gentrificarea recentă a orașului.
Cumva, această lume amestecată s-a păstrat și azi în zonele fostelor mahalale din București, unde au rămas aerul vechi și ponosit de altădată, puseurile improvizatorice din anii ’90 și noua ordine urbană contemporană (restaurări sustenabile și blocuri arătoase construite haotic). Așa se explică de ce în cartierele de case construite la începutul anilor 1900 înfloresc blocuri cu patru etaje din sticlă. Amestecul acesta de oameni și lumi pe care orașul l-a avut în mod istoric se vede cel mai bine atunci cînd împarți curtea cu oameni de toate felurile. Nu e nici o intimitate sau complicitate „vecinească” între oameni diferiți care împart aceleași locuri, ci aproape numai disensiuni, frustrări și sentimente viscerale.
De aproape un an de cînd am scăpat de jugul chiriei și am ales să trăiesc pentru o perioadă mai lungă într-o casă interbelică din cartierul de pe lîngă bulevardele Alexandru Ioan Cuza și Titulescu, mi se pare că am început să înțeleg tot mai mult despre lumea mică în care trăiesc. Traiul la curte comună cu trei octogenare, pisici și hipsteri mi se pare uneori un scenariu de film. Relația cu vecinii seamănă adesea cu o relație romantică disfuncțională. Uneori ești plin de compasiune față de ei, vezi în privirea lor ursuză toți anii grei pe care-i poartă în spate. Problema cu bătrînețea este că uneori creează oameni buni și blînzi, iar alteori oameni imposibili. Una dintre locatarele octogenare din curte trăiește cu șapte pisici, curtea e a lor și a obsesiei ei de a strînge gunoaie și obiecte aruncate de la consignațiile din cartier, plus ce mai primește de la biserică. Și-a transformat casa într-un han, unde vin discret oameni de tot felul, de la pelerini pînă la cei învrăjbiți de anularea turului II. Vecina noastră este rentieră și gunoieră, în același timp, ea și-a transformat casa într-un Airbnb informal, iar apariția ei stîrnește multă compasiune și antipatie. Mai interesant e că ea locuiește la cîțiva metri distanță de oameni care dețin o casă similară cu a ei, au afaceri cu plante, băcănii, cafenele cu ștaif sau sînt „IT”-iști care lucrează „remote” și sînt limpede din altă categorie socio-economică decît pensionarii din cartier. Cu toate astea, pe lîngă hîrjonelile obișnuite, oamenii trăiesc într-o acceptare și armonie totale.
Cele mai hilare momente sînt atunci cînd apar autoritățile convocate de reclamațiile „tinerilor frumoși și curați”. Faptul că toți sînt complet depășiți de aceste reclamații și conflicte arată că, într-un oraș precum Bucureștiul, ponoseala e menită să coexiste cu aspirațiile de Quartier Latin, haosul cu ordinea, pensionarii amărîți cu tineretul certificat în Vest, groapa de gunoi cu sera de lalele, curățenia cu mizeria, Evul Mediu cu lumea contemporană cosmopolită, și tot așa. Mă amuză cînd oamenii se amenință cu judecata, mă întrebam ce poți spune în instanță despre un om uitat de copii, familie și stat, care trăiește așa cum s-a trăit dintotdeauna în orașul ăsta: resemnat, paradoxal și, de fapt, ca un adevărat bucureștean.
