La noi, în fostul lagăr estic, în sud-estul Europei, la porțile Balcanilor sau ale Orientului – spuneți-i cum doriți –, tranziția culturală de la perceperea banilor ca simplu mijloc de trai la producerea și agonisirea banilor ca scop în sine și ca obligație morală – sau saltul de la lumea veche la capitalismul modern – e încă în desfășurare; o rămînere în urmă (sau pe dinafară) care seduce și irită deopotrivă. Ceea ce pe noi ne exasperează – o lume în care nu te poți baza, în ultimă instanță, pe nimeni și pe nimic – îi fascinează pe occidentalii ajunși pe malurile Dîmboviței: călătoria spre Est e asimilabilă unei călătorii în timp care le îngăduie să retrăiască o lume originară, naturală, fără zor, mai puțin mercantilă și pragmatică (cred ei) decît Occidentul. Aici, vesticii își trăiesc fantezia orientală, iar noi, răsăritenii, aspirația occidentală.
România e țara europeană cu cea mai mare biodiversitate și cu una dintre cele mai năvalnice naturi. Or, cu o astfel de avuție la degetul mic – haite de lupi și rîși, urși fără număr, păduri virgine, desișuri insondabile, ditamai Delta –, cum să-ți mai pese de punctualitate, precizie, planificare și de alte vremelnice pedanterii urbane? Noi lucrăm cu eternitatea.
La noi, țărîna, materia originară a unei creații parcă abia încheiate, zăbovește încă pretutindeni: în inima Capitalei praful se adună pe tălpi, pe haine și prin case, mai abitir ca în mijlocul Bărăganului. La noi, produsul natural, reușit sau nu, fie că-i țuică, vin sau chestiuni mai sofisticate (legi, guverne, clădiri, platforme online), bate ca prestigiu produsul cultural, elaborat, reproductibil.
În partea aceasta a lumii beneficiem de o relație aparte – nici rea, nici bună – cu timpul. Dacă pentru un răsăritean timpul e o resursă, o marfă convertibilă în bani, pentru noi timpul e ceva care, pur și simplu, trece – și nu în favoarea noastră. Primul crede că păcălește timpul, noi ne simțim păcăliți de el – și îl combatem cum știm mai bine: nesocotindu-l. Unul trăiește o iluzie funcțională, celălalt practică o contemplativitate neproductivă. E o percepție asupra lumii care se răsfrînge și asupra unor mărunte practici cotidiene: după ce spală vasele, vest-europeanul le usucă conștiincios cu o cîrpă; esticul le lasă să se usuce pe marginea chiuvetei – doar se usucă și singure. Toamna, unii mătură conștiincios frunzele din curte, cu aerul că ziua de mîine, cu noul ei covor de frunze, nici nu există; ceilalți – cu obstinată clarviziune și gospodărească înțelepciune – nu se sinchisesc, văzînd doar latura sisifică a unui atare efort. La fel se întîmplă și cu datul zăpezii. Acolo unde unii exploatează momentul prezent, ceilalți anticipează zădărnicia ultimă.
Dacă v-ați imaginat că merită să fii punctual, să iei în serios timpul măcar din politețe, din atenție față de celălalt, vă ofer un solid contraexemplu, cu care, probabil, v-ați confruntat și dvs. la un moment dat. Un meșter anunță că va sosi la 7 dimineața. Te trezești, te ferchezuiești, te postezi la ușă și aștepți cu ochii pe ceas. Meșterul apare destins în jur de ora 10. „Vă aștept de la 7”, îi spui, „de ce n-ați anunțat că întîrziați?” „M-am gîndit să vă las să dormiți” – vine, blajin, răspunsul. Ce dovadă mai bună de empatie și solicitudine mai vreți?
Noi, cei de la marginea imperiilor, avem și o afinitate specială față de irațional. Desigur, știm, citim și înțelegem că o sumedenie de lucruri au adesea o logică, un sens, o explicație – că doar nu sîntem turci! Dar în adîncul sufletului nostru pîlpîie un dubiu. O credință nebuloasă dublată de o neîncredere îndelung exersată ne face să plutim peste toate și să respectăm logica, legea, morala mai degrabă la nivel de discurs. Căci, nu-i așa, ce-are logica cu viața reală, zisul cu făcutul, legea cu respectarea ei? – doar nu sîntem proști! O aversiune față de evidență și o disponibilitate față de fantasmagorie ne ferește de banalitate (în cazul cel mai fericit), dar ne predispune la conspirație și la alte derapaje (în cazul cel mai probabil).
Poate că acest scepticism ancestral amplifică și fenomenul „neîncrederii în sistem”, cu toate declinările sale: neîncrederea în instituții, în dascăli, medici, magistrați, în șefi și în angajați, în prezent și în viitor, în sine și în semeni.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
.jpg)
